De la moartea lui Tolstoi, literatura universală nu a resimțit o mai mare durere ca în octombrie 1924, când aripa morții a bătut deasupra locuinței unde marele Anatole France s-a stins.
Timp de câteva zile, de când se răspândise în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii vestea că părintele lui Bergeret se afla în agonie, privirile tuturor erau ațintite către locul unde cel mai mare scriitor al epocii își dădea sufletul.
Anatole France a trecut senin în nemurire în seara de 12 octombrie, dar, dincolo de moarte, a continuat să strălucească deasupra omenirii. Trupul lui se odihnește astăzi în cimitirul vechi din Neuilly-sur-Seine, dar numele i-a fost înscris cu litere de aur alături de cele ale marilor scriitori cu care se mândrește literatura universală.
Născut pe 16 aprilie 1844, Anatole France împlinise optzeci de ani și toată elita Franței găsise, la aniversare, prilejul să îngenucheze în fața geniului și gloriei lui. Adevăratul său nume era Anatole Thibaut, fiu al unui librar din Paris. Cea dintâi apariție în cercurile literare a avut-o alături de parnasieni, atunci când apărea primul volum al publicației “Parnasse contemporain” (1866), la care, însă, nu colaborase. Debutul în literatură și l-a făcut cu două satire violente îndreptate contra imperiului: “Denys tyrande Syracuse” și “Les Legions de Varus”, poeme apărute în „Gazette rimée”, urmate de un studiu asupra lui Alfred de Vigny.
Războiul franco-prusac care a izbucnit în 1870 i-a întrerupt activitatea literară și abia în 1873 a publicat volumul „Les vers dorés”. Lunga serie de romane și de studii critice apărute mai târziu i-au adus lui Anatole France o glorie uriașă, cărțile sale fiind traduse și tipărite în zeci de țări.
Marele scriitor a povestit el însuși în volumul “La vie en fleurs” (1922) circumstanțele venirii sale pe lume: “Mama mi-a povestit adesea multe împrejurări legate de nașterea mea, care nu mi s-au părut atât de considerabile pe cât și le închipuia. N-am prea dat atenție și multe mi-au scăpat…
Când vine un copil pe lume
O moașă-ți trebuie anume
Și-n jurul tău cumetre multe…
Cel puțin pot afirma din auzite că, la sfârșitul domniei lui Louis-Philippe, obiceiul de care pomenesc aceste versuri ale unui vechi parizian mai dăinuia încă. Fu mare sindrofie cu doamne respectabile în odaia doamnei Nozière când am venit eu pe lume. Era în aprilie, pe răcoare. Patru ori cinci cumetre din mahala, printre care doamna Caumont, librăreasă, văduva Dusuel, doamna Danquin puneau lemne în sobă și beau vin cald, în vreme ce mama se zbătea în durerile facerii.
– Țipă, doamna Nozière, țipă, zicea doamna Caumont, asta o să te ușureze.
Doamna Dusuel, neștiind unde să-și pună fata, pe Alphonsine, în vârstă de șapte ani, o adusese în odaia mea, de unde o scotea de teamă să nu mă arăt dintr-o dată unei domnișoare atât de tinere, lucru care n-ar fi fost cuviincios.
Aceste doamne nu-și țineau pliscul și pălăvrăgeau cum era obiceiul odinioară. Doamna Caumont povestea, spre disperarea mamei, o mulțime de istorii cu deochiul. O femeie însărcinată dintre cunoștințele ei, întâlnind un olog care cerșea ținând în fiecare mână câte un fier de călcat, dădu naștere unui copil fără picioare. Ea însăși, ducând în pântece pe fie-sa, Noemi, se sperie de un iepure care îi trecu printre picioare și Noemi se născuse cu urechi ascuțite.
La miezul nopții durerile încetară și începură grijile, cu atât mai neliniștitoare cu cât mama mai născuse odată un copil mort, din pricina căruia fusese în primejdie de moarte. Toate femeile își dădură cu părerea: doamna Mathias, bătrâna servitoare, nu mai știa de cine să asculte. Tata intra în odaie la fiecare cinci minute și ieșea fără să spună o vorbă.
Peste noapte începură din nou durerile! Eu venii pe lume la cinci de dimineață.
— E băiat, zise bătrânul doctor Fournier… Și toate cumetrele strigară într-un glas. Doamna Morin mă scaldă cu un burete mare într-un lighean de aramă. Aceasta mă face să mă gândesc la vechile picturi reprezentând facerea Fecioarei. La dreptul vorbind, mă muiase în căldarea de făcut dulceață. Doamna Morin anunță că am o pată roșie pe șoldul stâng, datorită unei dorințe de a mânca cireșe, pe care mama și-o manifestase în grădina tușei Chausson, pe vremea când era însărcinată.
— Spune ce-oi vrea, doctore, zise doamna Caumont, dar în noaptea de Crăciun, sora mea, Malvina, fiind în poziție, fu apucată de o irezistibilă dorință să facă Revelionul, și fie-sa…
— …se născu cu un cartaboș agățat de vârful nasului, nu-i așa?, întrerupse doctorul. Și recomandă doamnei Morin să nu mă înfeșe prea strâns.Totuși, eu țipam atât de tare încât s-ar fi părut că mă înăbuș. Eram roșu ca o tomată și, după mărturisirea tuturor, un foarte urât animal.
Mama ceru să mă vadă, se ridică pe jumătate, întinse brațele spre mine, îmi zâmbi și-și culcă din nou pe perne capul ei obosit. Primii astfel, de bună venire, din gura ei dulce și duioasă, acel zâmbet fără de care, cum spune poetul, nu ești demn nici de prânzul zeilor, nici de patul zeițelor…”
Cu privire la moartea și înmormântarea ilustrului scriitor, ziarele franceze ale epocii au oferit cititorilor amănunte interesante. În ultima zi a vieții, la ora șase dimineața, pentru prima dată după o lungă agonie comunicată constant presei prin buletine medicale, mintea lui Anatole France a început să se întunece. Și-a pierdut cunoștința și, în iatacul sobru cu pereții acoperiți de cărți gemetele lui înăbușite măreau durerea celor ce asistau la ultimele clipe ale autorului lui „Thais“.
Un nume, numele cel mai sfânt al duioșiei umane, îi flutura pe buze. Anatole France, în clipa supremă a agoniei, și-a chemat mama! Către figura duioasă a celei care cu optzeci de ani în urmă se apleca deasupra leagănului lui își îndrepta privirea rece a morții cântărețul milei și al vieții. Lupta cu moartea se prelungea dureros și sinistru. „Mor“, murmura maestrul. Așa și-a trăit ultima zi Anatole France, înconjurat de familie și de prietenii care își înăbușeau plânsul.
La căpătâiul muribundului, doctorul Mignon urmărea gemetele agoniei, care au durat până la ora 11 și 26 de minute noaptea. A doua zi, doctorii Godeau și Guillaume au procedat la îmbălsămarea corpului. Pe 14 octombrie, la ora 7 dimineața, doctorul Guillaume, profesor de anatomie la școala de medicină din Tours, și dr. Dubreuil-Chambarde, șeful lucrărilor anatomice, au procedat, în prezența dr. Mignon și Gaudeau, medicii curanți, la îmbălsămarea corpului cu injecții de alcool. Nu i s-a făcut autopsia, dar totuși creierul i-a fost scos și pus într-o urnă ce a fost așezată în sicriu.
Înainte de această operațiune, defunctului i s-a luat masca mortuară de către sculptorul Delpérier, autorul monumentului lui Pierre de Ronsard. Ziarele franceze au relatat și următorul amănunt despre pregătirile pentru funeralii. Corpul lui Anatole France a fost depus într–un prim coșciug de plumb căptușit cu atelaj alb, în care au fost așezate și cufărașul conținând creierul și flaconul al cărui conținut a servit la îmbălsămare. Acest prim coșciug a fost închis la rândul lui într-un sicriu de stejar cu ornamente de argint pe care s–a țintuit o placă de aramă cu inscripția: “Anatole France, 1844 – 1924“.
În timpul zilei, locuitorilor din Tours și din împrejurimi li s-a permis să defileze prin camera mortuară unde se odihnea Anatole France pe un pat alb.
Înmormântarea a avut loc în prezența președintelui republicii, Gaston Doumergue, a membrilor guvernului, a corpului diplomatic și a notabilităților din lumea literară și politică. S-au rostit șapte discursuri, care au scos în evidență opera marelui scriitor, precum și virtuțile sale civice. Între discursuri a cântat corul Operei, apoi cortegiul căruia i s-au dat onorurile militare a pornit spre cimitir, prin Champs Elysées, în prezenta unei mulțimi imense.
De la înmormântarea lui Victor Hugo nu se mai văzuse o participare atât de numeroasă a populației pariziene la o ceremonie funebră. De dimineață publicul începuse să se înșire pe drumul cortegiului. Transportarea corpului de la Vila Said la Quai Malaquais, unde se afla casa în care s-a născut poetul, și de acolo la monumentul lui Voltaire, unde se așezase catafalcul, s-a făcut cu participarea familiei și amicilor mai intimi, printre care au fost în special remarcați Edouard Herriot și soția sa.
Herriot, căruia i se permisese întoarcerea temporară de la congresul din Boulogne pentru a participa la funeralii, a condus-o pe văduva lui Anatole France cu automobilul la locul ceremoniei funebre, unde a fost invitat întreg Parisul oficial. Ceremonia a început cu defilarea copiilor de școală în fața sicriului. După aceea au luat cuvântul președintele Asociației scriitorilor francezi, președintele Camerei, Pain Clévé, fostul ministru de externe, Hanotaux, ca delegat al Academiei franceze, și ministrul instrucțiunii Francois Albert, ca reprezentant al guvernului.
Abia pe la orele 4 după amiaza cortegiul s-a putut pune în mișcare și a pornit prin mulțimea imensă, de-a lungul cheiului, spre Place de la Concorde, prin Champs Elysées și Place de l’Etoile cu marele Arc de Triumf, la cimitirul din Neuilly.
