Alexandru Davila: Nenorocirea care i-a schimbat viața

Alexandru Davila s-a născut pe 12 februarie 1862 la conacul familiei din Golești și a fost fiul cel mare al doctorului Carol Davila și Anicăi Racoviță, nepoata cărturarului Dinicu Golescu, unul dintre fondatorii școlii românești și ai teatrului în primii ani ai existenței sale.

Copilul a urmat, în perioada 1868-1872, școala din comuna natală, aflată într-un pavilion al conacului bunicilor materni, apoi a frecventat cursurile Școlii luterane din București. În primăvara anului 1871, s-a mutat împreună cu tatăl său, medicul Carol Davila, în casa din Cotroceni, iar din toamna anului următor și până în 1874 a urmat cursurile gimnaziale ale Institutului de băieți condus de V. A. Urechia.

După absolvire, viitorul dramaturg a fost trimis la Paris, la Liceul St. Louis, unde a studiat până în 1881, fără a-și lua bacalaureatul, pentru că a frecventat mai mult cercurile literare și artistice din capitala Franței decât cursurile școlare. Întors acasă, tânărul Davila a fost numit atașat la Ministerul de Externe de către ministrul Eugeniu Stătescu, îndeplinind misiuni diplomatice la Roma și Bruxelles.

A abandonat apoi diplomația și a fost, pe rând, gazetar la cotidianul Epoca și la Independența Română, ziar finanțat de Ioan Lahovary, după aceea a fost numit de către guvernul conservator inspector de poliție și șef al Prefecturii Poliției Capitalei, funcție din care a demisionat un an mai târziu, iar în noiembrie 1888 a fost desemnat subprefect de Tulcea și administrator al arondismentului Măcin din Dobrogea.

Pe 29 ianuarie 1905, ministrul Take Ionescu l-a numit pe Alexandru Davila director al Teatrului Național din București, viziunea lui asupra misiunii primei scene a țării fiind marcată de orientarea spre piese din dramaturgia națională și din cea clasică. Stagiunea 1906-1907 a fost deschisă cu drama „Despot-Vodă” de Vasile Alecsandri și cu „Răzvan și Vidra” de Bogdan-Petriceicu Hasdeu. Între 1905 și 1908, cât timp Davila s-a aflat la conducerea Naționalului, din cele 87 de piese, 39 aparțineau unor scriitori români și 49 unor autori străini, jumătate dintre aceștia fiind clasici.

“Reforma sa asupra scenei noastre echivalează în importanţă şi amploare cu aceea a lui Antoine în Franţa, a lui Brahm în Germania, a lui Stanislavski în Rusia. Actorii formaţi de el — Marioara Voiculescu, Tony şi Lucia Sturdza Bulandra, Ion Manolescu, Storin, Bulfinski, Radovici şi mulţi alţii — au inaugurat în România un nou stil de interpretare, stilul modern, „jocul ca la Alexandru Davila”, pe care el l-a definit, în opoziţie cu vechiul joc, ca pe „un mod de interpretare mai apropiat de gustul nou, respingînd declamaţia şi bombasticismul”. Acest stil se baza pe simplicitate, naturaleţe, realism psihologic; opus stilului solistic el se sprijinea pe ideea de omogenitate şi de ansamblu”, menționează Crin Teodorescu în revista Teatrul.

Dramaturgul a demisionat din funcție pe 4 ianuarie 1914 și în toamna aceluiași an a înființat Cercul bibliofil, un proiect în care și-a canalizat întreaga energie, pentru că voia să publice, în ediții comentate, cu o difuzare largă, toate capodoperele literaturii române. Planul a fost abandonat, pentru că pe 5 aprilie 1915 a fost victima unui atentat în urma căruia a rămas paralizat, fiind nevoit să-și petreacă restul vieții într-un scaun cu rotile.

Gazeta Transilvaniei din 19 aprilie consemnează împrejurările nenorocirii:

“Atentat contra domnului Davila

Din Bucureşti se anunţă:  Jean Dumitru, odiosul criminal, a mărturisit precum se ştie fapta, arătând şi circumstanţele ei. Din această mărturisire rezultă mobilul crimei, premeditarea ei şi punctele mai principale. El a declarat că stăpânul său se purta brutal cu dânsul şi că îl lovea de câte ori era nemulţumit de cum îşi făcea serviciul. Din această pricină plănuise mai înainte să-l ucidă pe dl. Davila şi era chiar să pornească pe calea faptei, însă s-a răzgândit şi a lăsat să-i treacă momentul furiei.

În ziua crimei, stăpânul iarăşi l-a bătut. Aceasta a făcut că-i revină furia răzbunării şi, plecând din odaia unde primise loviturile, Dumitriu se hotărî la suprimarea imediată a domnului Davila.

Criminalul pândi momentul când stăpânul său aţipise. Apoi îşi descălţă ghetele spre a putea umbla fără zgomot, ştiind bine că dacă dl Davila s-ar trezi, apoi ar fi avut de furcă cu el. Tiptil, tiptil, concentrându-şi toată atenţia şi încordarea întregii sale fiinţe la faptul grozav ce avea să comită, Jean Dumitriu se apropie de camera de culcare a domnului Davila, puse mâna pe cuţitul de vânătoare, înaintă până lângă pat şi, cu o putere drăcească, înfipse cuţitul în ţeasta nefericitului.

Fără a scoate arma din capul victimei criminalul ieşi în grabă din odaie, îşi încălţă la loc ghetele, se dusa în latrină spre a-şi face o trebuinţă, strică soneria spre a nu se auzi sunetul clopoţelului, îşi luă pălăria şi pardesiul şi ieşi în stradă.

Criminalul şi-a cumpărat ceva de-ale mâncării şi în grabă s-a îndreptat spre Chitila, unde a stat ascuns printre vagoane până noaptea, când a luat trenul cu care a plecat la Brăila, unde a fost prins. Din declaraţia asasinului că a mai voit într-un rând să omoare pe dl. Davila şi din împrejurările crimei, parchetul a tras concluzia premeditării şi de aceea acţiunea publică pe care a deschis-o contra lui Jean Dumitriu este bazată pe asasinat, adică crimă cu premeditare. Starea d-lui Davila, care e îngrijit la spitalul Colţea, e încă tot critică”.

Dramaturgul fusese căsătorit cu Ortansa Keminger de Lippa, o fostă elevă a Azilului Elena Doamna, instituție creată de ilustrul său tată, dar mariajul durase doar trei ani, între 5 decembrie 1885 și 1888, copiii cuplului, Carol (Citta) și Theodor, rămânând în grija tatălui. După îngrozitorul atentat, prietenii l-au uitat rând pe rând, doar câțiva dintre foștii colegi și admiratori trecându-i pragul casei din Strada Zorilor. Printre cei care i-au fost alături s-au aflat fiul său, Citta, actorul Romano și Margareta Nicolau, de la care se păstrează următoarea amintire:

“S-au umplut pagini întregi cu elogii la adresa aceluia care acum un pătrar de veac punea bazele unei companii teatrale rămasă de pomină prin valoarea talentelor. Toți şi-au mărturisit recunoştinţa, pomenind de epoca lui de înălţare, strecurând pe ici colo întâmplări vesele, apoi, ca şi cum un fir s-ar fi rupt, s-a aşternut tăcerea aidoma dispariţiei definitive.
Alexandru Davila, splendida făptură dotată cu perfecţiuni care nu sunt date multora să le atingă, din ziua nenorocitului atentat a intrat într-o a doua viaţă în care chinul şi desnădejdea au atins culmi tragice. L-am cunoscut graţie unei întâmplări naive, ivindu-mi-se prilejul să trăiesc un timp alături de el.

Aveam optsprezece ani. Isprăvisem tocmai o piesă de teatru pe care aveam pretenţia să mi-o joace chiar la începutul acelei stagiuni Teatrul Naţional. La cine oare să mă adresez, pentru că nu mă puteam obișnui cu gândul că aş putea să aştept cât de puţin.
Numele lui Davila mi-a răsărit deodată în minte şi fără o clipă de chibzuinţă am început să umblu de colo până colo căutându-i adresa. Era o după amiază de primăvară. Căzuse o bură de ploaie şi aerul devenise deodată atât de transparent şi dulce, c-am hoinărit o vreme cu dragă inimă pe străzile din preajma Cişmigiului, căutând strada indicată.
M-am oprit în faţa unei case albe, cu un etaj mic deasupra şi balcon la stradă. Uşa de la intrare era încuiată. Mi-a deschis peste puţină vreme un bărbat mărunt, cu figura surâzătoare, îmbrăcat în haine albe — artistul Romano.
I-am explicat scopul vizitei şi el, luându-mă de braţ, m-a condus pe scări. Sus la capăt am zărit o încăpere cu o uşă deschisă. Am aşteptat câteva clipe în fața ei, până când Romano mi-a anunțat vizita.
— Cucoane Alecule, o duduie…
— Cine e?… a şoptit ca de pe alt tărâm o voce tărăgănată, stinsă.
— O duduie cu o piesă de teatru…
Se vede că Davila a făcut cu mâna gestul că pot fi introdusă şi peste puţin când am intrat în cameră, tot elanul cu care venisem s-a transformat într-o dureroasă strângere de inimă. În fața unui mic biurou, pe un fotoliu, o umbră de om îmbrăcat într-un costum verde, aşa cum poartă vânătorii. Purta ochelari şi pe lângă celelalte trăsături ale chipului, marcă încă statornică a frumuseţii de altădată, mi-au izbit stăruitor atenţia, fruntea peste măsură de înaltă şi sprâncenele ţepoase, în forma accentului circonflex.
Când vru să-mi vorbească, într-un colţ al gurii se ghemui un soi de zâmbet chinuit şi-atunci mi-am dat seama că partea jumătate a corpului îi este paralizată. Întrebarea care sosi cu oarecare efort fu blândă, plină de bunăvoinţă.
— Ce doreşti matale, micule?
Am desfăcut sulul de hârtie.
— O piesă de teatru.
— Aş dori mult s-o citiţi şi d-voastră.
— Oh — făcu el dând trist din cap, eu nu pot citi. Abia dacă reuşesc să-mi arunc ochii pe câte un ziar. Obosesc… Dar într-o zi când am să fiu mai liber, ai să împlineşti matale acest serviciu. Tocmai mă plângeam lui Romano că mi-a plecat secretara şi s-a îngrămădit pe capul meu o mulţime de lucru. Pe lângă “Scrisorile către actorul X”, mai am corectarea piesei mele “Vlaicu Vodă”, cu care se începe la toamnă stagiunea Teatrului Naţional.
M-am ridicat să plec, dar el mi-a făcut semn să mai rămân.
— Matale eşti ocupată mult?
Mi-am dat seama unde vrea să ajungă şi propunerea a venit de la mine, deschis, cu o dragoste plină de avânt. Din ziua aceea am fost socotită secretara lui Alexandru Davila.

LA LUCRU

Ce izvor nesecat de gândire era această biată umbră, în realitate un sac încordat de nervi. Cu privirile în tavan chinuia fraza de nesfârşite ori şi până nu ajungea la perfecţie nu-mi permitea s-o aştern pe hârtie. Astfel a văzut lumina zilei acea splendidă serie de “Scrisori către actorul X”, publicată în ziarul Rampa. Erau însă zile când scria cu multă uşurinţă şi atunci îmi dicta din cale afară de repede, cu tot defectul de vorbire din cauza gurii puţin strâmbă şi când mă punea să citesc, îmi dădeam cu spaimă seamă că aşternusem pe hârtie nişte hieroglife.
Se petreceau atunci scene penibile. Trăsăturile chipului i se contractau şi ca un copil începea să plângă încetişor, îngăimând printre suspine.
— Doamne, de ce nu mor odată…

Dar uitarea sosea fără întârziere şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, îmi povestea o sumă de întâmplări de altădată. Am aflat astfel rând pe rând poveştile vieţilor celor din tablourile agăţate pe pereţi. Când m-am dus la unul din ele ciocănindu-l cu degetul, un surâs vesel i s-a zugrăvit pe chip. Era o femeie minunată, cu trupul şerpuitor întins pe o canapea.
— O actriţă?… l-am întrebat.
— Da, venise la noi— sunt treizeci de ani de-atunci, cu o mare trupă franceză. Era de-o frumuseţe remarcabilă. Cât timp au durat
spectacolele, toată vremea eram după ea prin culise. În ultima seară, înaintea plecării, am luat masa împreună. Atunci, spre surprinderea mea, deodată a început să vorbească româneşte. Era de aici din Bucureşti şi după numele adevărat o chema Mariţa Rozan.
Am scos odată din albumul tixit o mică fotografie care reprezenta un ciobănaş, călare pe un mic cal. Mi-a cerut să i-o dau şi după ce a privit-o câteva clipe, trecându-şi uşor palma peste ea ca o mângâiere, a prins să-mi explice.
— Aveam aici şapte ani şi atunci tata mi-a cumpărat un căluţ şi călare pe el, condus de servitor, mergeam la şcoală. Era o halima.
Se ţineau copiii după mine până în sus spre Cotroceni, unde locuiam.

AMINTIREA TRAGICĂ

Într-o după amiază cuconul Alecu n-a vrut să lucreze.
— Astăzi ne odihnim, mi-a spus el.
— Nu vă simţiţi bine?
— Ba da, dar n-aş fi în stare să-mi adun ideile.
Un zâmbet trist îi inundă chipul. Eram singura fiinţă din jurul lui şi el simţea nevoia să se destăinuiască.
— Uite ce este, micule, astăzi se împlinesc cincizeci şi două de luni de când ticălosul acela de Jean m-a izbit cu cuţitul în cap.
Apoi înălţând din umeri încheie:
— Capul face, capul trage.
A fost o după amiază de tăcere chinuitoare. Am vrut să plec şi el, ca un copil căruia îi este teamă, m-a rugat să rămân.
În ziua aceea, printr-o coincidenţă curioasă, nori grei ameninţau cuprinsul, gata să se deslănţuie. Era o atmosferă înăbuşitoare. Am
aprins lumina şi mi-am înfundat capul într-o carte.
Peste puţin s-a pornit o furtună năpraznică, mâini sălbatece de vânt zguduiau cercevelele şi o ploaie cu ropot bubuitor începu a cădea din înalturi, cu gând parcă să potopească pământul.
L -am întrebat ceva şi el nu m-a auzit. Doar într-un târziu mi-a făcut cu mâna semn spre raftul bibliotecii cerând să-i scot de-acolo un caiet. Era piesa lui într-un act “Sutaşul troian”. M-a rugat să i-o citesc.
Soneria a sunat prelung. Femeia de serviciu a alergat să deschidă. Un băiat înalt, zvelt, chipul de odinioară al aceluia care stătea acum ţintuit în fotoliu, trecu pragul încăperii.
— Bonjour, papa…
— Citta!… ce bine îmi pare că ai venit! Mie şi domnișoarei secretare ne-a fost puţin teamă de furtuna de afară.
Discutară la început câteva lucruri mărunte, apoi deodată începu să-i spună repede, cu privirile aprinse de mulţumire, tot ce a lucrat în timpul din urmă. Una din scrisorile către actorul X era un răspuns unui scriitor care se plângea că nu sunt subiecte de piese şi Alexandru Davila îi dădea câteva intrigi vesele de comedie uşoară. Pe acestea îmi ceru să i le citesc fiului său, care printre rânduri râdea laolaltă cu noi.

ALTE VIZITE
Vizitatorii statornici ai lui Davila erau în timpul din urmă numai doi, Enice, directorul de scenă de la Naţional, icoana adevăratului
prieten, şi Romano, care până la capăt i-a fost ca un câine credincios. Veneau regulat în fiecare săptămână şi două doamne Rosetti Bălănescu şi când se întâmpla să lipsească în câte o zi, cuconul Alecu avea îngrijorări.
— Cine ştie ce s-a întâmplat, altminteri ar fi venit…
Într-o zi, Davila şi-a amintit că am o piesă şi mi-a cerut să i-o citesc. Şi astăzi îmi apasă greu pe suflet chinul celor câteva ore la care l-am supus fără milă.
A ascultat-o de la un capăt la altul şi mi-a spus cu zâmbetul lui obișnuit:
— Îmi place, pentru că nu-s în ea afaceri de cearşaf.
— Atunci poate fi reprezentată?..
Cuconu Alecu a făcut o pauză cam mare.
— Mai aşteaptă. Vlaicu Vodă până să ajungă pe scenă a stat pe masa de scris douăzeci de ani. Mereu îi găseam noi greşeli şi astăzi încă mai fac la ea destule tăieturi şi transformări.
Dar despărţirea noastră a venit într-o zi fără veste. Cu gândurile în altă parte i-am încâlcit nişte manuscrise şi de teama descoperirii şi a scenelor care aveau să urmeze, am preferat să dispar. Din când în când Romano venea la mine cu veşti.
— Cuconu Alecu e bolnav. De ce nu te duci să-l vezi?
Sau:
— Ştii că sunt speranţe să se facă bine. Are să fie supus în curând unei operaţii care poate să-i aducă vindecarea.
Vindecarea a venit în curând prin moarte. Într-o zi mohorâtă, întovărăşit doar de câţiva prieteni, a fost condus la locul de veci. Şi din clipa aceea Davila s-a ridicat luminous ca în vremurile lui de splendoare. (Margareta Nicolau, Anii cei triști ai lui Alexandru Davila, Realitatea ilustrată, 23 septembrie 1934)

Scriitorul a încetat din viață pe 19 octombrie 1929, la vârsta de 67 de ani, la Spitalul Militar. Dintre articolele care au apărut cu acel prilej în presă, l-am ales pe cel al romancierului Tudor Teodorescu-Braniște, care surprinde tristețea demnă a ultimilor ani ai lui Alexandru Davila.

“Moartea lui Alexandru Davila verifică încă o dată adevărul vechi că nici chiar faima cea mai rea nu rezistă anilor. Anonimatul înghite, ca un monstru veșnic nesătul toate reputaţiile, chiar şi pe cele mai penibile, care ar părea—prin vâlva ce stârnesc—cele mai durabile.

Oscar Wilde scrie undeva: e plictisitor să faci parte din societate; dar să nu faci parte din ea, e tragic. Când scria astfel, Wilde domina Londra prin cravatele şi prin paradoxele lui. Zece ani după aceea, el însuşi era exclus din societate şi avea prilejul să controleze, prin propria-i experienţă, cât de tragic este să trăieşti sau, mai degrabă, să agonizezi în marginea societăţii. De altfel, „societatea”—adică lumea bună, cum se spune în patriarhalul vocabular al oraşelor de provincie — este tot aşa de nestatornică, de capricioasă, ca şi mulţimea nespălată. Mulţimea te aclamă azi şi te loveşte mâine, cu pietre şi înjurături. Tot astfel, societatea te măguleşte azi, pentru ca mâine să te osândească. Ingratitudinea, în zdrenţe sau în frac, este aceeaşi. Cu o singură deosebire: mulţimea ucide. Pune punct, dintr’odată, unei existenţe. Societatea, mai rafinată în torturile pe care le aplică celor ce năzuiesc să o domine, nu îi ucide. Dimpotrivă: îi păstrează, îi ţine într-o degradantă mizerie, ca să-i umilească si ca să aibă la ce cleveti…

Este tratamentul pe care nobila societate l-a aplicat lui Alexandru Davila. Omul acesta, care era incarnaţiunea estetului, a fost cincisprezece ani osândit la chinul sărăciei. Când într-un foburg se abate asupra unui om o nenorocire, cunoscuţii îi dau o mână de ajutor. Cum pot şi cât pot, dar o fac totuşi. În lumea bună, în societate, lucrul nu se întâmplă. Se pare că omenia stă mai de grabă la temeiul unei sudălmi decât în haina de gală a convorbirii de salon.

Am avut prilejul să-l văd de câteva ori pe Alexandru Davila în ultimii zece ani. Niciodată nu a lăsat să se întrevadă o clipă de slăbiciune. Omul, care era deprins să domine, ştia şi să se domine. Chiar în tragica lui ţintuire în jilţ, sufleteşte rămâne acelaşi: mândru, deasupra nevoii vulgare de spovăduire.

Nimeni nu şi-ar fi putut presta îndoita osândă a sărăciei şi a paraliziei cu aristocratica discreţie cu care şi-a prestat-o Davila. Dar dacă el nu spunea nimic, odaia, mobila, tot ce-l înconjura vorbeau, vorbeau cu acea voce mută, dar atât de stăruitoare cu care ştiu să vorbească lucrurile… Şi toate spuneau aceeaşi poveste a sărăciei cumplite, povestea pe care stăpânul lor o tăcea cu mândrie.

…Aşa a murit un om din societate”.

Tudor Teodorescu-Braniște, Contimporanul, octombrie 1929