Ziua de 1 mai a fost întâmpinată, de-a lungul timpului, cu petreceri la iarbă verde, ospețe colective improvizate pe malul apelor sau la marginea pădurilor, jocuri și cântece de veselie, toate având o singură semnificație: sărbătorirea reînvierii naturii.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când muncitorii din întreaga lume au început să se organizeze, aceste petreceri au căpătat forma unor reuniuni care, din 1890, au devenit manifestări revendicative sincronizate la nivel internațional sub lozinca: ÎNTÂI MAI – ZIUA MUNCII.
Tonul fusese dat pe 1 mai 1886 de muncitorii din Chicago, ridicați împotriva patronilor care le impuneau un regim de 12 ore de muncă pe zi. Oficial, hotărârea de a face din 1 Mai o zi internațională a muncii a fost luată la Congresul de la Paris al Internaționalei a II-a, pe 20 iulie 1889.
Moțiunea respectivă, semnată și de doi români – Dimitrie Voinov și Emil Racoviță – propunea ca, la 1 mai 1890, muncitorii din toată lumea să demonstreze pentru a obține, în primul rând, reducerea zilei de muncă la 8 ore.
Un an mai târziu, la al doilea congres socialist organizat la Bruxelles, s-a hotărât ca ziua de 1 Mai să devină, în viitor, sărbătoare permanentă a proletariatului internațional. Delegația română, în frunte cu Constantin Mille, a semnat și această nouă moțiune. ÎNTÂI MAI – ZIUA MUNCII are, așadar, un început cert: 1890.
Primul Întâi Mai în România
În ziarul Munca din 3 martie 1890, apărea următorul apel:
„Tot muncitorul să lase lucrul în această zi (18 aprilie/1 mai) și să sărbătorească frățește întâia mișcare uriașă a muncitorilor din toată țara, în care vor cere ca ziua de muncă să scadă la opt ceasuri. Ceea ce fac frații noștri din toată lumea, să facem și noi; avem suferințe ca și ei, ca și dânșii muncim azi mai mult decât dau voie puterile omenești“.
Apelul venea din partea Clubului Muncitorilor din București și purta semnăturile lui Ioan Nădejde, Constantin Mille și Al. Ionescu. Răspunzând apelului, în dimineața zilei de 1 Mai 1890, muncitorii s-au adunat pe Strada Academiei, în fața sediului clubului lor și de acolo au pornit, încolonați, spre Filaret. Mulți dintre ei purtau cocarde roșii, drapele și pancarte și toți împreună cântau, în mers, „Deșteaptă-te, române!”
Pe câmpia de la Filaret, „peste cinci mii de muncitori”, după cum apreciază ziarele timpului, au umplut terenul pe care fusese instalată o tribună și au ascultat discursurile fruntașilor mișcării muncitorești: Al. Ionescu, Ioan Nădejde, Al. Constantinescu, Constantin Mille.
Acel prim Întâi Mai din 1890 n-a fost sărbătorit doar în București, ci și în marile orașe ale țării: Ploiești, Craiova, Galați, Brăila, Iași, Piatra Neamț, și în Transilvania, mai ales la Timișoara, Arad și Cluj.
Consemnările unor participanți, ca și relatările gazetelor vremii, ne oferă imaginea clară a manifestațiilor. 1 Mai 1890 era o zi de joi – zi lucrătoare. La Timișoara, însă, peste cinci mii de muncitori au părăsit fabricile și atelierele, formând „un convoi lung, pe două coloane, care a pornit de la Café Otthon («Regina Angliei», cum i se spunea atunci), în cartierul Fabric, trecând dincolo de fabrica de alcool și, în sunetul muzicii, ieșind din oraș, spre Pădurea Vânătorului, unde ziua s-a încheiat într-un chip plăcut”, totul decurgând în liniște și ordine.
Printre vorbitori s-a numărat Gheorghe Ungureanu, care a susținut dreptul muncitorilor la ziua de muncă de 8 ore. Atunci s-au văzut pentru prima dată pe străzile Timișoarei, cocarde roșii, motiv de îngrijorare pentru poliție. La Arad, ziarul Közjólét nota pe 25 aprilie 1891:
„Totdeauna ne vom aminti de această zi ca de ideea devenită faptă a proletariatului internațional, care-și exprimă revendicările prin sărbătorirea zilei de 1 Mai. Deocamdată cerem introducerea legală a zilei de muncă de 8 ore și acordarea dreptului electoral egal și general“.
La Cluj, ziarele socialiste au publicat apeluri mobilizatoare:
„Muncitori, tovarăși! Nu uitați ziua de 1 Mai 1890! Gândiți-vă neîncetat la lupta pentru câștigarea zilei de muncă de 8 ore” (Népszava, aprilie 1890). De altfel, pe 1 Mai 1890, muncitorii clujeni – în frunte cu tipografii – au încetat lucrul și au participat la manifestație. La adunarea de după defilare, s-a votat o rezoluție care spunea: „Este de datoria clasei muncitoare să lupte împotriva actualei orânduiri sociale cu toate mijloacele disponibile, pentru că aceasta sugrumă clasa muncitoare și amenință libera dezvoltare a omului”.
Pacea și frăția între popoare
Clubul Muncitorilor din Ploiești a fost organizatorul primei zile a muncii în județul Prahova, la 1 Mai 1892. Prin ziarul Democrația socială (apărut la 5 ianuarie 1892), Al. G. Radovici, Anton Bacalbașa, Ioan Nădejde și Constantin Mille au pregătit muncitorimea, chemând-o la manifestație și explicând rostul și semnificația acestei sărbători.
Un număr special al ziarului a fost publicat la 1 mai 1892, cu contribuția tuturor fruntașilor socialiști români ai vremii. Manifestația a fost una modestă, din cauza măsurilor poliției, care a interzis accesul muncitorilor și țăranilor veniți din satele învecinate. Totuși, câteva sute de muncitori s-au încolonat și au ascultat discursurile. În anii următori, însă, la Ploiești s-au organizat manifestări impunătoare, în special datorită petroliștilor, care prețuiau 1 Mai ca „zi de revendicări, de pace și de frăție între popoare”.
Timp de aproape două decenii, sărbătorirea zilei de 1 Mai s-a desfășurat în România sub semnul luptei pentru reducerea programului de muncă la opt ore pe zi. În toate orașele, pancartele principale purtate de manifestanți conțineau lozinca: „Cerem 8 ore de lucru”, așa cum reiese și din fotografiile de epocă.
La Iași, „miile de participanți cereau, mai ales, reducerea zilei de lucru”, consemna Gazeta ilustrată. La București, tipografii, membri ai Societății „Gutenberg”, purtau aceeași revendicare. Această cerere avea să fie îndeplinită abia după înființarea Departamentului Muncii, în aprilie 1920, când România a adoptat Convenția elaborată de Conferința Internațională a Muncii privind instituirea zilei de muncă de opt ore.
La Bordei
La București, înainte de 1890, Grădina Bordei din zona Băneasa era locul cel mai căutat pentru petrecerea zilei de 1 Mai. Ziarele publicau cu regularitate, în fiecare primăvară, aceeași relatare: „Ziua de 1 Mai s-a serbat, după obiceiul strămoșesc, cu chef și veselie. S-a mâncat, la Bordei, pe iarbă verde, miel la tavă și s-a băut pelinul tradițional.”
După 1890, când sensul petrecerii s-a schimbat de la sărbătoare a naturii la zi revendicativă a muncitorimii, locul a rămas același, dar știrile au început să reflecte o altă semnificație, în acord cu spiritul vremii.
Pe 1 Mai 1906, printre muncitorii care manifestau pe străzile Capitalei, a fost răspândită broşura „Întâi Mai – Sărbătoare a Muncei”, apărută în Biblioteca „România muncitoare“. Cei doi autori: Al. C. şi B., probabil Al. Constantinescu şi Paul Bujor, fruntaşi ai mişcării socialiste, se adresau muncitorilor astfel:
„Frate muncitor, tu ştii că Întîi Mai a fost privită la început ca o sărbătoare a reînvierii naturii, ca o zi a florilor, a veseliei, însă încetul cu încetul popoarele muncitoare din lumea întreagă au ales-o pe această zi ca pe o sărbătoare muncitorească şi au făcut din ea o zi de mare repaos, de manifestaţii […]. Muncitori din toate ţările, uniţi-vă ! Acesta trebuie să fie cuvântul nostru de ordine la 1 Mai. Spre a dispare din lume nedreptatea, clasa noastră va trebui să desfiinţeze stăpânirea de clasă, spre a nu mai fi stăpân şi slugă, muncitor şi patron. Această mare transformare a lumii nu va lua ființă decât în Societatea socialistă“.
Până la instaurarea regimului comunist, ziua de 1 Mai a fost în România o sărbătoare a oamenilor simpli, organizată cu mijloace modeste, având însă un puternic caracter revendicativ. Era, așa cum titra în 1912 ziarul Adevărul, „ziua oamenilor care muncesc și care cer, în fiecare an, un trai mai bun.”
După 1945, această zi avea să fie transformată într-o manifestare oficială, controlată de stat, cu parade, lozinci impuse și participare obligatorie.
