Constantin Dobrogeanu-Gherea (Solomon Katz) s-a născut pe 21 mai 1855, în satul Slavianka din Ucraina. Refugiat din motive politice și stabilit în România în 1875, a dobândit cetățenia română în 1890, un argument hotărâtor fiind activitatea lui literară. A fost un autodidact, fruntaș al mișcării socialiste românești, autor al unor importante lucrări politice și de sociologie.
Într-un articol publicat în Adevărul în 1895, gazetarul Constantin Mille îl portretiza astfel:
„Gherea este o figură originală din toate punctele de vedere. Născut în gubernia Ekaterinoslav, în Rusia, în mica Rusie care seamănă atât de bine cu întinsele câmpii ale Moldovei de sus. Gherea, la vârsta de optsprezece ani, trecu în Romînia ca să scape de perspectiva de a merge în Siberia, deportat pe cale administrativă. Aici exercită toate meseriile, şi acest om, care azi este principele criticii române, a debutat în Romînia în Iaşi prin a fi fierar, munca teribilă, care îl aducea aproape cu ce să nu moară de foame.
De la Iaşi a trecut la Bucureşti, şi în timpul războiului Ruso-Turco-Român, îl găsim întreprinzător al spălătoriilor ruseşti. Spionii ruşi însă descoperă într’însul pe fugitul politic din Rusia, îi întind o cursă şi Gherea e răpit la Galaţi şi dus în Rusia, unde este deportat în insula Şacalin, pe Marea Îngheţată. Acolo petrece câteva luni şi reuşeşte să fugă, dimpreună cu alţi doi prieteni, pe o barcă, în Norvegia. Acolo, din ordinul guvernului rusesc, e din nou arestat. Telegramele venite însă de la guvernul român şi intervenirea personală a lui Costache Rosetti fac ca autorităţile norvegiene să vadă în el un refugiat politic şi să-i dea drumul.
Reîntors în ţară după această călătorie, care numai de agrement nu putea fi, Gherea se face comisionar, apoi ia în întreprindere restaurantul Gării Ploieşti, unde stă de vreo cincisprezece ani probabil.
Gherea debutează în literatură prin câteva articole socialiste de doctrină publicate în “Revista Socială” din Iaşi şi prin critici literare publicate în “Contemporanul”, critici care imediat au atras atenţiunea lumii literare asupra acestui necunoscut până ieri. Originalitatea lui Gherea este de a fi introdus în critica modernă un nou mijloc de apreciare a operelor de artă. În locul criticii personale de până acum, a criticii judecătoreşti, cum o chema el, care dă sentinţe după simpatiile sau antipatiile criticului, Gherea a introdus la noi critica ştiinţifică, adică acea critică care devine un adevărat studiu sociologic, deoarece ea pune în legătură pe artist cu mediul înconjurător social şi natural în care trăieşte.
Artistul e rezultatul acestui mijloc şi chipul său de a scrie este explicat tocmai prin înrâurirea ce a produs asupra lui factorii aceştia atât de diverşi, care, altoiţi şi pe firea artistică a scriitorului, au dat naştere operei de artă.
Pe lângă critica literară, Gherea s-a ocupat de critica socialistă ştiinţifică şi în nenumărate articole şi reviste, conferinţe şi broşuri a popularizat, mai bine decât orişicine, materialismul economical lui Karl Marx. Şi în critica literară pură şi în acea socialistă, Gherea s-a arătat polemist de mâna întâi atât prin chipul obiectiv şi ştiinţific de a discuta chestiunile, cât şi prin o logică implacabilă care strânge în cleştele ei pe adversar în aşa chip că acesta este distrus.
Între criticile sale celebre putem cita polemica cu Titu Maiorescu, polemică care a avut ca rezultat că de pe fruntea acestuia i s-au smuls toţi laurii săi de critic.
La bătrâneţe, Titu Maiorescu și-a văzut toată opera sa sfărâmată de acest cutezător care nu era nici deputat, nici profesor de universitate, nici avocat, ci un simplu birtaş, şi încă de provincie. Dacă în critica literară Gherea ţine primul loc, acelaşi loc de onoare îl are şi în partidul socialist. El este teoreticianul partidei şi, desigur, figura cea mai originală şi mai senină din mişcarea socialistă.
Dacă alte personalităţi de-a zecea mână, mai turbulente şi mai puţin originale, nu s-ar impune prin alte mijloace decât acele ale valorii lor, desigur şefia partidului socialist ar trebui să fie rezervată lui Gherea.
Gherea a publicat: “Studii critice” în două ediţiuni şi două volume. “Literatură şi ştiinţă”, o publicaţiune periodică sub direcţiunea sa; “Concepţia materialistă a istoriei”, o broşură, şi alte broşuri şi studii care ar fi prea lung a le enumera.
Gherea este gustat şi în străinătate foarte mult. Articolele sale de critică literară şi doctrină socialistă sunt publicate atât în revistele germane, cât şi în cele franceze. Gherea plănuieşte de mai mulţi ani să scoată o revistă literară lunară în jurul căreia să grupeze toate talentele ţării romîneşti.
De la 1890, Gherea a fost declarat cetățean român de Corpurile legiuitoare, cu dispensă de stagiu, pentru meritele sale literare”.
*** Const. Mille, Adevărul, iunie 1895
Cum au fost organizate funeraliile lui Gherea
Constantin Dobrogeanu Gherea a murit pe 7 mai 1920, la Sanatoriul Dr. Gerota din București, la trei săptămâni după ce fusese supus unei intervenții chirugicale. Trupul lui a fost depus la Clubul Socialist, unde a fost arborat un drapel roșu cernit, iar înmormântarea a avut loc la Cimitirul Sf. Vineri. Mii de oameni l-au însoțit pe ultimul drum, ceremonia fiind, după descrierile din ziarele epocii, una dintre cele mai impresionante organizate până atunci în Capitală.
„La 9 Mai 1920 a avut loc înhumarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Dobrogeanu-Gherea. Aşa glăsuiesc colecţiile pline de praf ale gazetelor de atunci. Cetăţenii Bucureştilor, martori la acel eveniment trist, îşi aduc aminte că niciodată pe străzile Capitalei n-a trecut un cortegiu mai impresionant ca intensul convoi funerar al lui Gherea. Moartea, întotdeauna, intimidează. Când această moarte e împărtăşită de nesfârşite mii de oameni, moartea capătă aspectul spectacolului grandios al durerii colective. Aşa a fost înmormântarea lui Gherea.
De o tristeţe impunătoare, ici tăcută, colo rupând parcă zăgazurile din mii şi mii de piepturi, “batalioanele plebei proletare” defilau în timp ce din ferestrele şi balcoanele clădirilor ciorchine de trupuri omeneşti se plecau peste borduri şi balustrade să vadă pe tovarăşul necăjiţilor şi, totodată, pe campionul criticii literare propriu-zise, călătorind încet, pe drum fără întoarcere.
“Două şiruri de oameni de ordine (scria ziarul: “Socialismul”) deschid drumul, urmaţi de aproape de biciclişti. Vin în urmă trei drapele din cele vechi, rămase nedistruse de nenumăratele devastări, şi puternicul cor al Arsenalului, care intonează pentru prima oară imnul mortuar revoluţionar. Melodia, înceată, pe alocuri viguroasă, dă cortegiului atmosfera solemnă pe care zadarnic o vei căuta la o înmormântare obișnuită…”
O coroană purtată de două tinere tovarăşe deschide drumul a două lungi şi nesfârşite şiruri de coroane la care roşul alternează admirabil cu albul. De aproape, urmează carul funebru învăluit complect in roşu. “Înconjurat de flori, coșciugul în care zace marele nostru Gherea pare că domină încă imensa masă de discipoli ce-l conduc la groapă. “Panglicile coroanelor sunt purtate de personalul restaurantului gării Ploieşti, iar carul este urmat de aproape de familie, prieteni şi admiratori. Urmează apoi membrii comitetelor centrale şi delegaţii din provincie…”
Alte două puternice coruri deschid drumul unui şir de drapele îndoliate ale tuturor organizaţiilor din Capitală şi câtorva din provincie.
Astfel, convoiul creşte, se revarsă ca un fluviu peste trotuare și piețe de suflete, un fluviu de suflete care duce pe valuri de întristare și dragoste năsălia lui Gherea spre ceea ce se cheamă veșnicie, când veșnicia o dăinuie nu moartea, ci faptele scrise și rostite ale maestrului.
Multe cortegii funerare s-au strecurat — timide sau escortate de muzici — pe Calea Victoriei şi Griviţei. După niciunul, însă, n-au fluturat atâtea suflete şi haine sărace, nu s-au încovoiat atâtea gânduri şi resemnări. Dobrogeanu-Gherea a fost părintele socialismului românesc şi — mai mult — a rămas credincios până la urmă acelui Crez, spun unii, acelei “utopii sublime”, zic alţii, crez sau utopie care ne făgăduieşte că odată şi odată pământul ăsta, dospit cu sânge uman în decurs de milenii, va cunoaşte pacea şi tovărăşia frăţească dintre oameni.
Şi va veni ziua când închisorile vor reda soarelui pe toţi cei care au căutat dreptatea şi pâinea, şi fiecare om va avea un căpătâi, o pâine şi o floare în suflet. Gherea a crezut toată viaţa în realizarea acestei “iluzii” sociale. Între altele, şi prin aceasta el a uimit pe contemporani. Tot blidul de omenie pe care l-am câştigat de-a lungul miilor de ani se datoreşte numai acestor oameni rari, apăruţi la răstimpuri ca nişte pietre kilometrice de orientare.
Un asemenea om a fost şi Dobrogeanu-Gherea. Născut şi crescut în Rusia ţaristă, a trăit viaţa oricărui luptător istovit prin închisori, deportat în Siberia, făcând un ocol prin toată Europa ca să se readăpostească la noi de prigoana ţarismului care odată îl răpise de aici, aşa cum astăzi se fac răpiri de oameni de către naziştii nemţi. S-a hrănit cu toată literatura, filozofia, ştiinţa şi sociologia timpului ca pe urmă să polemizeze cu Maiorescu şi cu alţii, să scrie adevărul că dincolo de o “artă pentru artă” există o viaţă, trăită de milioane de oameni necăjiţi şi că mai există o artă – superioară – care, exprimă o viaţă, viaţa oamenilor mulţi şi fără de nimeni. Arta e socială.
Nu găsesc altă caracterizare mai precisă şi mai completă a operei literar-sociale a lui Dobrogeanu decât vibrantele cuvinte rostite de Barbu Lăzăreanu la groapa lui Gherea. Iată-le: “Având la îndemână minunata unealtă de cercetare, marxismul, el n-a analizat numai şi n-a pus numai în valoare cutare amănunt din viaţa şi opera poeţilor săi. Extraordinar mânuitor de idei generale, adâncind ca nimeni altul pe un scriitor, descoperind îndoita obârşie a operei în moştenirea sufletească primită de autor (în ereditate) şi în mediul social şi cosmic în care acesta a trăit, Gherea a prins vastele curente de gândire, a înregistrat şi scos la iveală caracteristicile stăruitoare ale epocilor”.
Prin urmare, era foarte natural ca influenţa lui Gherea în viaţa noastră politică, socială şi culturală să fie covârşitoare sau, mai bine zis, să fie un far care proiectează lumini până în bezna celui mai depărtat viitor. Despre personalitatea lui Gherea vom cita dintr-un articol publicat în Calendarul Muncii din 1907:
“Cei ce cunosc pe Gherea ştiu că influenţa sa se datoreşte, în afara operelor sale, persoanei sale însăşi. Cu caracterul său nobil, cu generozitatea sa proverbială, cu lipsa absolută a oricărei preocupări mici şi meschine, el a fost totdeauna un centru care nu numai că a grupat în jurul său tot ce a fost de talent în România, dar care si-a răspândit influenţa sa şi în străinătate. Casa lui Gherea a fost deschisă totdeauna larg şi ospitalier oricărui socialist, oricărui democrat, oricărui învăţat pe care împrejurările l-au aruncat pe pământul românesc.”
Iar M. Gh. Bujor, într-un articol din 1915, scria astfel: ,Morala şi filosofia lui Gherea, care se desprind din scrierile sale ca un râuleţ cristalin din mijlocul pajiştilor îmbălsămate de flori, inspirate de o profundă dragoste de oameni, iluminate de înalta şi universala concepţie socialistă a lumii, vor da lui Gherea un loc de seamă şi în domeniul filozofiei”.
Azi, după 15 ani de la moartea lui, suntem în drept să spunem că viaţa şi opera lui Gherea domină toate domeniile activităţii spirituale şi culturale ale acestui popor. Acum 15 ani, un cor proletar intona imnul mortuar revoluţionar pe străzile capitalei, ducând spre Cimitirul Sf. Vineri carul cu reflexe de sânge al lui Gherea. Dezgropând colecţiile ziarelor vechi din vreme şi din praf, citesc cu emoţie formidabila manifestaţie proletară de la înmormântarea marxistului român. Au crezut în el oamenii şi l-au iubit. Mai sunt încă oameni care cred şi iubesc omenia și pe cei necăjiți pe pământul acesta.
*** Bogdan Amaru, Dimineaţa, mai 1935
