Emil Racoviță s-a născut pe 15 noiembrie 1868 la Iaşi și a fost fiul magistratului Gheorghieş Racoviţă, fost ministru de justiţie în perioada domniei lui Al. I. Cuza. Începând din 1874, timp de patru ani, a învăţat la şcoala primară din Păcurari, unde Ion Creangă era institutor, după aceea a fost înscris la Liceul Naţional, iar din clasa a doua a urmat “Institutele Unite”, un liceu de elită unde predau profesori renumiţi în epocă precum A. D. Xenopol, P. Poni, Gr. Cobălcescu, C. Climescu sau Al. Lambrior.
Apropiat de cercul socialist care edita revista “Contemporanul”, tânărul s-a ocupat de promovarea teoriei evoluţioniste a lui Darwin, a organizat lecturi şi analize în grupuri extinse pentru fiecare număr al revistei, iar în 1947 își amintea despre acea perioadă: “Voiam şi noi pe atunci să schimbăm faţa lucrurilor, în parte am făcut şi noi câte ceva. Aveam cu toţii un spirit revoluţionar şi de dragoste faţă de semenii noştri şi faţă de popor”.
După absolvirea liceului în 1886, Emil Racoviță a fost trimis de tatăl său la Paris pentru a studia dreptul și în aceeași perioadă a frecventat cursurile vestitului antropolog Manouvrier de la Şcoala superioară de antropologie.
Încă din primul an de studenţie a devenit membru al cercului socialist român de la Paris și, cu ajutorul lui Ion Cantacuzino, a intrat în legătură cu Paul Lafargue şi Jean Jaurès. La vârsta de 25 de ani a fost ales membru al Societății zoologice din Franța, iar în 1897 a fost recomandat să participe ca naturalist în echipa Expediției antarctice belgiene (1897-1899) condusă de Adrien de Gerlache, la călătoria pe vasul Belgica participând și norvegianul Roald Amundsen ca ofițer secund, medicul american Frederick Cook, meteorologul polonez Antoine Dobrowolski și geologul Henryk Arctowski.
Despre această misiune care i-a adus recunoașterea internațională, Emil Racoviță a povestit într-o conferință susținută la Ateneul Român în 1900:
“Iubesc dobitoacele, le iubesc pe toate, nu e lighioană, oricât de urâtă şi respingătoare ar fi, care să nu aibă drept la întreaga mea simpatie. Patimile zoologice fiind stăpânite de aceleaşi legi sufleteşti ca şi obişnuitele patimi omeneşti, pasiunea mea pentru animale este cu atât mai arzătoare cu cât nu mi-a fost întotdeauna răsplătită. Animalele nu mi-au plătit cu lucrări ştiinţifice bune pentru dragostea curată cu care le-am împărtăşit. Cu toate acestea, nădăjduiesc că prin plaiurile cereşti, pe unde zoologii şi lucrările lor sunt judecate cu îngăduire şi fără pornire, adică pe lumea cealaltă, multe îmi vor fi iertate, căci prea am iubit animalele.
Şi în ţinuturile antarctice sunt animale. Pentru ca să ajungi la ele, trebuie să străbaţi Oceanul Atlantic în tot lungul lui. Această distanţă enormă a fost parcursă de “Belgica” fără să se zorească, măsură înţeleaptă, de vreme ce vasul nostru mai avea nevoie de multe ca să fie un “pachebot” transatlantic. Era o trainică corăbioară, de felul pescuitoarelor de foci norvegiene, lungă de treizeci și patru de metri și cu o capacitate de două sute șaptezeci de tone. Cele trei catarguri erau gătite cu toate pânzele trebuincioase, iar laturile, îmbrăcate cu o groasă platoşă de lemn de Greenhart, erau bine apărate împotriva stricăciunilor pe care le pricinuieşte plutirea printre gheţuri. Un butoi mare, aşezat în vârful catargului celui mai înalt, slujea ca observator pentru comandant, când cârmuia mersul vasului prin banchiză.
Partea dinapoi era ocupată de locuinţele ofiţerilor şi ale savanţilor; partea dinainte era amenajată pentru mateloţi; iar la mijloc, o chiliuţă neîncăpătoare, împărţită în două printr-un perete, slujea ca laborator pentru oceanograful meteorolog şi pentru naturalistul expediţiei. Calele erau ticsite de cărbuni, provizie necesară pentru o maşină de 150 cai putere, în stare să dea vasului o iuţeală de şase până la şapte noduri şi de mare folos, mai cu seamă în timpul navigării printre gheţuri. Într-o altă încăpere stăteau îngrămădite lăzi de toate formele, pline cu blănuri, alimente şi materii prime de tot felul. Afară de acestea, pe bord mai era instalată şi o colecţie completă de instrumente ştiinţifice.
Ţinta expediţiei nu era să atingem Polul Sud cu orice preţ, în dauna observaţiunilor ştiinţifice. (…)
Nu vreau să stărui asupra călătoriei “Belgicăi” până la capătul cel mai de jos al Americii de Sud, ci voi începe povestirea păţaniilor noastre din ziua de 13 ianuarie 1898, ziua în care am părăsit golful San-Juan din Insula Statelor.
De la început ne-a fost dat să ne încredinţăm că faima de care se bucură vecinătăţile Capului Hoorn era îndreptăţită. Vântul de apus sufla într-una, vijelios, şi “Belgica” era zguduită cu violenţă de către uriaşele valuri care se formează în strâmtoarea lui Dracke. Din fericire, prevăzusem aceasta: tot materialul şi toate borcanele mele fuseseră fixate cu îngrijire în rafturi anume făcute şi chiar microscopul meu fusese înşurubat în masa din laborator; numai naturalistul expediţiei nu era înşurubat şi, din pricina asta, a avut de multe ori prilejul să se căiască…
Aceasta nu ne-a împiedicat să executăm mai multe sondaje care ne îngăduiră să facem însemnate constatări. Între America de Sud și cele dintâi pământuri antarctice există, contrar presupunerilor geografilor, o mare adâncă de 4000 de metri care prelungește bazinul Pacificului.
La 19 ianuarie, întâlnim primul munte de gheaţă, iar la 20 ianuarie, pe o mare răzvrătită, ne aflăm în faţa insulelor Setlande de Sud. Era linişte şi o ceaţă deasă se ridica, ca o perdea groasă şi moale, lăsând să se ivească, în albeaţa lor mată, piscurile ascuţite şi lanţurile de munţi care formează aceste insule. Un şirag întreg de recife negre mărgineau, dinspre larg, ţărmurile, iar valurile uriaşe se sfărâmau de ele cu putere, ridicând, ca nişte albe pânze verticale, pulberea fină de stropi.
Trecurăm printre aceste insule şi ne îndreptarăm înspre sud, către pămînturile Trinnity şi Palmer, ţărmuri de-abia întrezărite, pe la începutul veacului, de către balenierele americane.
La 22 ianuarie o cumplită furtună ne izbi pe neaşteptate în strâmtoarea lui Bransfield. Într-o clipă suprafaţa mării se încreţi în brazde adânci. Nori groşi şi neguri întunecate se rostogoleau prin văzduh, iar urletul vântului se ascuţea, trecând prin catargurile îndoite şi frânghiile zbuciumate. Pânzele se zbăteau în legături pocnind cumplit şi “Belgica”, necontenit spălată de valuri, cu greu îşi făcea drum în neagra urgie. Căci totul sta acum cuprins de întuneric. Pe negrul orizont se desenau contururi negre de ţări necunoscute şi cerul negru acoperea fioros o mare cernită. Numai crestele spumoase ale talazurilor luceau albe şi, din când în când, un munte de gheaţă trecea ameninţător, sclipind verzui, clătinat de furia vântului şi de puterea apelor.
Atunci, în zgomotul elementelor turbate, se auzi un strigăt omenesc: “un om în mare”. Și de pe frunte zărirăm în adevăr un om luptând cu valurile. Zadarnice ne-au fost silinţele să-l scăpăm; în van chiar Lecomte, cu o funie legată de mijloc, se aruncă în apa îngheţată ca să-l scape; sărmanul nostru tovarăş Wiencke se cufundă şi dispăru.
Furăm cuprinşi de triste gânduri. Eram abia la începutul expediţiunii şi să şi pierdem un tovarăş! Al cui e rândul acum?, ne gândeam noi, şi cine ştie dacă toată expediţia nu e menită să piară în vreun colţ îngheţat al Antarcticei necunoscute!…
Ah, ce noapte grozavă! “Belgica” se clătina ca o epavă, în vreme ce uraganul şuiera înfricoşător printre pânze, iar talazurile uriaşe se izbeau cu violenţă de coastele vasului. Natura îşi cere însă întotdeauna drepturile, iar eu adormii, târziu, foarte târziu, cu fruntea rezemată de masa micului nostru laborator.
Ce dimineaţă, a doua zi, când ne deşteptarăm din somn! Peste noapte furtuna se potolise şi, pe o mare liniştită, am pătruns în strâmtoarea ce poartă astăzi numele de “Belgica”. Eram înconjuraţi de pământuri pe care omul nu pusese piciorul şi nici măcar nu-şi aruncase privirea. Şi atât de mare e atracţia necunoscutului încât, voioşi şi plini de ardoare, am pornit în cercetarea şi explorarea acestei regiuni, uitând de nenorocirile trecute. În faţa noastră se desfăşura, în toată splendoarea ei, incomparabila imagine a lumii polare.
În adâncimea nesfârşită a văzduhului ceresc, albastrul se subţie în palide tonuri, iar între el şi întunecimea mişcătoare a valurilor mării se desfăşoară alba privelişte a ţărilor muntoase, sleite în zarea lor de gheaţă. Munţi uriaşi înalţă în aer piscuri învăluite în troiene sclipitoare, iar în poale poartă gheţari măreţi, ce umplu văile cu masele lor străvezii şi pătrund în mare cu frunţi prăpăstioase, brăzdate de albastru. Ici-colo, răsar din albeaţă turnuri negre, cernite catedrale, întunecate ziduri de stânci fioroase şi, în limpedea atmosferă polară, ele par cu dimensiuni exagerate, ameninţătoare fortăreţe ale unei împărăţii legendare.
În lumina aurită a soarelui, gingaşe culori se joacă pe vârfurile de piscuri, plutesc pe văile argintii ale gheţarilor, se ascund în prăpăstiile troienite, încet şi măreţ, în mijlocul mării plutesc munţii de gheaţă, albi în soare şi albaştri în umbră, la picioarele lor apa înverzeşte în unde de safir şi valurile pătrund zgomotos în grotele lor sinelii şi ies acoperite de spumă argintie. Iar în golfurile şi tăieturile coastelor, alţi munţi de gheaţă, prinşi de fund, se înşiră ca monstruoase nave, în porturi de marmură albă.
Şi oriunde te uiţi, fie în cer, fie în apă, fie în ţările muntoase, totul e limpede şi clar, luminos şi dulce, armonios ca formă şi culoare”.
*** Conferința “Spre Polul Sud” susținută de Emil Racoviță pe 21 iunie 1900, la Ateneul Român
Emil Racoviţă a devenit apoi șeful laboratorului Arago din Banyuls sur Mer, fiind şi co-director al celei mai importante reviste franceze de zoologie, “Archives de Zoologie experimentale et générale”.
Cunoscut în cercurile ştiinţifice internaționale, Racoviţă, alături de alți cercetători, a explorat aproape două mii de peşteri din toate părţile globului, punând bazele speologiei, “istoria naturală a domeniului subteran” pe care o preconizase în studiul său din 1907 (Essai sur Ies problemes biospéologiques”). În 1920, când a fost chemat ca profesor la Universitatea din Cluj, a întemeiat Institutul de Speologie, și, datorită lui, centrul acestor cercetări ştiinţifice s-a stabilit în România.
Marele savant a încetat din viață pe 17 noiembrie 1947, la vârsta de 79 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Hajongard din Cluj.
“A plecat dintre noi, doborât de scurtă suferinţă, una dintre cele mai nobile figuri ale ştiinţei şi culturii româneşti, câteva zile numai după ce trecuse în al 79-lea an al vieţii, profesorul şi omul de ştiinţă Emil Racoviţă, cu reputaţie consacrată de înaltele foruri ştiinţifice internaţionale. (…)
Peripeţiile expediţiei la Polul Sud, când a petrecut în mijlocul gheţurilor 14 luni, au fost trecute uitării, dar rezultatele ei s-au înscris în analele ştiinţei. Această expediţie a fost de o importanţă fără precedent atât pentru durata şi regularitatea observaţiilor ştiinţifice, cât şi pentru zelul şi curajul savanţilor de toate naţionalităţile care au compus-o”, spunea Abbé T. Moreux în “J’Assaut du Pole Sud”, iar celebrul explorator Amundsen scria: “Zoologul expediţiunii a fost românul Emil Racoviţă. Pentru calităţile lui vorbește, mai mult decât aş putea-o eu face, imensul material ştiinţific pe care l-a adus acasă. Pe lângă interesul arzător pentru specialitatea sa, se leagă de el însuşiri care îl fac un tovarăş nepreţit de plăcut şi un explorator plin de îndemnuri”.
Fără a avea talentul vorbire, în înţelesul retoric al cuvântului, Emil Racoviţă a fost totuşi un conferenţiar apreciat atât de studenţi, cât şi de marele public, posedând ca puţini alţii darul de a prinde lucrurile sub unghiul cel mai interesant şi a le înfăţişa astfel ca oricine să se poată instrui. Savoarea acestor prelegeri şi conferinţe urmărite cu interes şi admiraţie de auditor se datora şi vigurosului umor, care nu-l părăsea nici atunci când, de la tribuna parlamentului sau a Academiei, şfichiuia birocratismul administraţiei noastre de stat.
Robit de voluptatea muncii și îndeplinirea datoriei, chiar atunci când povara anilor și vitregia împrejurărilor i-au încovoiat făputura titanică, marele savant a înfruntat cu stoicism toate greutăţile, trecând din mijlocul celor vii la cele veşnice înconjurat de strălucirea celei mai curate glorii ale patriei şi umanităţii.
Cu el dispare poate ultima din personalităţile unei generaţii ce au concretizat cugetarea şi simţirea aleasă a neamului şi care pentru vremurile noastre pot să fie o mustrare, iar pentru cele viitoare, un exemplu”, scria Val Pușcariu în noiembrie 1947, la dispariția lu Emil Racoviță, în cotidianul Adevărul.
Surse:
Știință și Tehnică, 1954, 1958
Flacăra, 1956
Puteți citi și:
