La începutul secolului XX, în perioada în care India se afla sub dominație britanică, teatrul era singura formă de divertisment în marile orașe. Sălile de cinema erau rare și nimănui nu-i trecea prin minte că legendele indiene ar putea fi vreodată transpuse pe ecran.
Într-o zi a anului 1910, un bărbat de vârstă medie viziona uimit, într-o sală întunecată din Bombay, un film european. În mintea lui a început să se deruleze atunci nu o poveste inspirată din viața zeițelor hinduse, ci însăși nașterea cinematografiei indiene.
Născut pe 30 aprilie 1870 în Trimbak, un orășel din vestul Indiei, Dadasaheb Phalke a fost crescut într-un mediu privilegiat. Tatăl lui era profesor de sanscrită, iar influențele spirituale și culturale ale Indiei clasice l-au însoțit toată viața. Tânărul a studiat pictura și sculptura la Sir J.J. School of Art din Bombay, dar traseul lui artistic nu a fost deloc liniar. A lucrat mai întâi ca tipograf, ilustrator și fotograf, dar în 1910, după ce a văzut filmul „The Life of Christ”, înduioșat și uimit, s-a întrebat: „Dacă indienii se închină la Krishna, la Rama, la Hanuman, de ce să nu-i arătăm pe acești zei pe ecran, cu chipuri indiene și în limba noastră?”
Cu bani împrumutați, Phalke a plecat la Londra pentru a învăța secretele cinematografiei. În 1912, s-a întors acasă și a înființat „Phalke Films Company”, iar un an mai târziu a lansat primul film artistic indian de lungmetraj: „Raja Harishchandra”, o adaptare a unei legende hindu din Mahabharata. Producția a durat șapte luni, tehnicile de filmare au fost rudimentare, dar imaginația artistului a compensat lipsa de resurse.
Succesul filmului a fost uriaș, pentru că oamenii erau cu adevărat fascinați de imaginile care li se derulau prin fața ochilor. Nimeni nu mai văzuse până atunci zei și regi indieni pe ecran, în carne și oase, vorbind în limba lor. Într-o epocă a imperialismului cultural, filmul lui Phalke a fost un act de afirmare identitară. A urmat o serie întreagă de producții mitologice – „Mohini Bhasmasur”, „Satyavan Savitri”, „Lanka Dahan” – filme pentru care a fost regizor, scenarist, producător, editor, operator și chiar creator de efecte speciale.
După Primul Război Mondial, filmele comerciale americane și britanice au început însă să domine ecranele din India. Phalke, fidel stilului mitologic și noncomercial, a fost treptat ignorat. În 1918, a fondat „Hindustan Films”, dar lipsa de finanțare și concurența tot mai dură l-au forțat să se retragă din prima linie a industriei cinematografice. Ultimul lui film, „Gangavataran”, realizat în 1937, a fost și primul film sonor pe care l-a creat, dar pelicula nu a avut impactul producțiilor de altădată.
Dadasaheb Phalke a murit pe 16 februarie 1944, aproape uitat de industria pe care o construise de la zero, dar moștenirea lui nu a dispărut complet. În 1969, guvernul indian i-a acordat un tribut postum prin crearea Premiului Phalke, cea mai înaltă distincție în cinematografia indiană.
„Dadasaheb Phalke nu a inventat camera de filmat, dar a inventat o cultură cinematografică. Fără el, Bollywood-ul nu ar fi existat. Poate că n-a folosit efecte speciale sofisticate sau scenarii demne de premiul Oscar, dar a avut ceva mai rar: credința că filmele pot construi o identitate națională”, au spus reprezentanții guvernului indian când au decis să îi onoreze memoria.
