În adâncurile munților, sub pădurile dese ale Transilvaniei sau dincolo de văile line ale Moldovei, se ascunde o comoară care a hrănit imperii și a dat naștere legendelor: sarea, iar drumurile pe care era transportată au luat numele de drumuri ale sării.
Cunoscută în vechime drept „aurul alb”, sarea nu a fost doar o resursă economică vitală, ci și o sursă de mituri și credințe populare, transmise din generație în generație.
Una dintre cele mai vechi legende vine din inima Harghitei, din zona Praidului, acolo unde se află una dintre cele mai mari mine de sare din Europa. Se spune că, înainte ca romanii să cucerească Dacia, dacii aveau o comoară ascunsă într-o mare catedrală subterană de sare. Când au simțit că înfrângerea este inevitabilă, preoții au blestemat intrarea în munte și au prăbușit bolta salinei, astfel încât romanii să nu poată lua cu ei decât piatra goală.
Așa a apărut legenda că în adâncurile muntelui s-ar afla încă o sală tăcută, încrustată cu săruri și aur, de unde se aud uneori pașii nevăzuți ai străjerilor daci. Minerii bătrâni povesteau că, în nopțile fără lună, simțeau un curent rece și o teamă inexplicabilă când coborau în adâncurile ocnei de la Praid.
Salina Slănic – născută dintr-un vis
La Slănic Prahova, legenda povestește despre un cioban pe nume Badea Bălan care, în timp ce dormea într-o poiană, a visat o fântână cu apă. În vis, o femeie îmbrăcată în alb i-a spus: „Sarea pe care o calci va hrăni țara”. Trezit din somn, ciobanul a început să sape și a descoperit o rocă albă, tare, care, pusă în mâncare, îi dădea gust. Astfel s-ar fi născut, conform poveștii, salina de la Slănic, loc care avea să devină în secolele următoare un important centru de exploatare a sării, dar și o stațiune balneară căutată. Visul ciobanului a fost privit ca un semn divin, iar femeia în alb a fost identificată de unii localnici cu Sânziana, protectoarea tainică a bogățiilor subterane.
Munții care „plâng sare”
În Moldova, în apropiere de Cacica, circulă o altă poveste cu iz de legendă. Se spune că, în vremuri îndepărtate, un prinț polonez a venit în zonă să caute sare pentru armata sa. Aici a întâlnit o tânără frumoasă care i-a arătat un izvor cu apă sărată ce ieșea dintr-o peșteră. Prințul s-a îndrăgostit de fată, dar n-a putut să o ia cu el, fiindcă aceasta a refuzat să-și părăsească meleagurile natale.
Se spune că, în ziua despărțirii, tânăra a plâns atât de mult încât lacrimile ei au intrat în stâncă și au lăsat în urma lor un filon strălucitor de sare. Localnicii cred că, dacă atingi stâncile de la Cacica în ziua de Sfântul Ilie, poți auzi suspinul fetei în ecoul minei.
În multe zone din țară, sarea era considerată sacră. Nuntașii presărau sare pe pragul casei mirilor pentru belșug și noroc, iar morții erau uneori însoțiți la groapă de un săculeț de sare, „ca să aibă gust drumul dincolo”. Se mai spune că cine varsă sarea fără motiv atrage ghinionul, pentru că sarea era văzută și ca o jertfă.
Cuvântul „salariu” provine din latinescul „salarium”, care, la rândul său, este derivat din „sal”, adică sare. În Roma antică, sarea era atât de prețuită încât uneori era folosită ca monedă de schimb. Se spune că soldații romani primeau o alocație specială pentru a-și cumpăra sare, iar această plată era numită salarium, o recompensă sau plată pentru muncă. Chiar dacă unii istorici contestă faptul că romanii erau plătiți direct în sare, este cert că salarium desemna inițial o formă de indemnizație legată de această resursă valoroasă.
Sarea era esențială în Antichitate nu doar pentru gust, ci și pentru conservarea alimentelor, iar drumurile comerciale pe care treceau carele cu sare, cum ar fi faimoasa Via Salaria din Italia, erau vitale pentru economie. Datorită valorii ei, expresia „valoare cât greutatea în sare” (worth his salt) provine tot din acea epocă.
Drumul Sării străbătea Bucureștiul
Drumul Sării (sau Drumul Serii, cum era scris până în a doua jumătate a secolului XX) din București era unul din numeroasele drumuri care, plecând de la ocnele din regiunea deluroasă, străbăteau Ţara Românească şi ajungeau la Dunăre. Două asemenea căi ale sării au atins Capitala, unul în partea de est a oraşului (formând hotarul moşiei Pantelimonului, dăruită mănăstirii cu acelaşi nume de către Grigore Ghica Vodă), altul în partea de vest, care și-a păstrat până astăzi numele.
Acesta din urmă pleca de la Ocna Mică de lângă Târgovişte, trecea prin satul „Drumul Sării” din fostul judeţ al Dâmboviţei (satul, cu 29 de gospodării, este menţionat sub acest nume într-o hartă din 1835), ajungea la Bucureşti, tăia apoi Calea Craiovei (azi Calea Rahovei) şi drumul spre Măgurele, ca să se îndrepte, după aceea, spre Dunăre, o ramură ajungând la Giurgiu, iar cealaltă, la „Slonul” de pe Greaca, pentru a se îndrepta spre Imperiul Otoman.
Fie că veneau pe acest drum din vest, sau pe celălalt, din est, o parte din carele cu sare intrau în oraş îndreptându-se spre „sărărie” adică spre locul unde se descărca şi se vindea – în folosul domniei – sarea. Sărăria se afla în preajma Mănăstirii şi Hanului Sf. Gheorghe Nou şi aproape de „scaunele pescarilor” sau „pescăria veche”. Aici se aflau depozitul domnesc de sare şi prăvăliile negustorilor care, pe lângă „drobii” mari şi mici, vindeau şi „lespe” adică frânturi sau bucăţele de sare, precum şi „sare măruntă”, adică pisată sau praf. Tot aici se afla şi o „prăvălie dă sărărie” a Mitropoliei, aşa cum aflăm dintr-un act inedit din 29 decembrie 1790.
Cum s-a ajuns de la Drumul Sării la „Drumul Serii”? Explicaţia, ne spune Constantin C. Giurescu într-un articol din 1962, stă în sistemul ortografic al secolului al XIX-lea: „Se scria, potrivit concepţiei latinizante care voia să evite folosirea lui „ă”, cu „e”, deci „drumul serii”. A fost de ajuns ca, la un moment dat, din neatenţie sau neglijenţă, să se scrie fără semnul diacritic de deasupra lui „e”, pentru ca numele străzii să devină „Drumul Serii”, aşa cum a rămas, greşit, până astăzi. Propunem deci ca această stradă să fie numită din nou „Drumul Sării”, pentru că este unul din toponimicele bucureştene cele mai expresive, evocând viaţa economică românească veche”.
Sursa: Const. C. Giurescu, Toponimie bucureșteană: Drumul Sării, nu Drumul Serii, Studii și cercetări lingvistice, 1962
