Tudora, mama lui Mihai Viteazul, rămasă văduvă încă din primul an de viață al fiului său, i-a purtat de grijă cu sprijinul fratelui ei, Ștefan vistiernicul. Evlavioasă și dârză, l-a crescut în credința ortodoxă și în respectul pentru tradițiile strămoșești, făcându-l un bun creștin. La bătrânețe, sub numele monahal Teofana, Tudora a trăit la Mănăstirea Cozia, unde a primit atât veștile biruințelor fiului său, cât și pe cele ale tragicului său sfârșit pe câmpia Turzii.
Pătrașcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazul, a murit în București în decembrie 1557, an în care se născuse fiul său, cel ce era menit să scrie cu spada fulgerătoare una dintre cele mai strălucite pagini de glorie militară din istoria neamului nostru. Creșterea lui Mihai a rămas, încă din frageda copilărie, în grija mamei sale, Tudora, care a beneficiat de sprijinul și ocrotirea fratelui ei, Ștefan (Iane) vistiernicul, om cu slujbe înalte, ce avea să-i asigure nepotului său domnia Țării Românești.
Cronicile spun că Tudora l-a deprins pe viitorul domnitor încă din pruncie cu respectul față de legea creștinească și de datinile străbune și a știut să-l formeze ca pe un mare român și un bun ortodox.
Când papa Clement al VIII-lea a încercat, printr-un trimis, să-l convingă pe Mihai Viteazul să părăsească credința părinților și să treacă la Biserica Romano-Catolică, Mihai ar fi primit scrisoarea „strâmbând din nas”, arată mărturia unui contemporan ardelean, și s-a arătat indignat că se atacă și se defăimează credința pe care o mărturisea. Această alipire neclintită a lui Mihai la biserica și credința străbună se datorează, fără îndoială, în mare parte, creșterii pe care i-a oferit-o evlavioasa și vrednica sa mamă.
În 1593, același papă Clement al VIII-lea, organizator al Ligii Sfinte, îi scria: „despre poporul tău am aflat că sunteţi născuţi din latini“, sperând că argumentul va fi destul de puternic ca să-l determine să i se alăture în lupta antiotomană, iar în anii următori relaţiile cu Sfântul Scaun au devenit și mai strânse, materializându-se în întâlnirile lui Mihai Viteazul cu trimişii papei în Transivania: Alfonso Visconti (în 1595 – 1596) şi Germanico Malaspina (1599 – 1607).
În mod surprinzător, ştiri despre domnia lui Mihai Viteazul au ajuns și la curţile suveranilor apuseni. Filip al III-lea, regele Spaniei, a fost informat despre lupta de la Șelimbăr de către agentul spaniol din Praga și i-a trimis o spadă în valoare de 6.000 de ducaţi… De altfel, și regina Elisabeta I a Angliei a cunoscut succesele militare ale domnului român, datorită relatărilor făcute de Edward Barton, ambasadorul Angliei la Constantinopol.
La bătrânețe, doamna Tudora a îmbrățișat viața monahală, luând numele de maica Teofana. Înainte de campania din Transilvania, Mihai s-a îngrijit să o adăpostească la Mănăstirea Cozia, de unde ea a putut urmări, cu sufletul frământat între speranță și teamă, soarta fiului său. Acolo a primit vestea biruinței de la Șelimbăr, a intrării triumfale în Alba Iulia și a cuceririi Moldovei în 1600, dar tot acolo a aflat și despre înfrângerea de la Mirăslău și despre tragicul sfârșit al lui Mihai pe câmpia Turzii.
Scriitorul ardelean Ștefan Szamosközi consemnează că maica Teofana a trăit încă cinci ani după aceste evenimente, stingându-se tot la Cozia. Înainte de moarte, a fost vizitată de nora sa, Doamna Stanca, și de copiii acesteia, Nicolae Pătrașcu și Florica, într-o întâlnire plină de durere, consemnată de „călugărașul Gavriil” într-un act românesc păstrat până astăzi.
În acest document, maica Teofana evocă pierderea fiului și suferințele familiei, dar și dorința de a asigura pomenirea veșnică a lui Mihai Viteazul și a întregului neam prin dania a două sate din Romanați – Frăsinetul și Studenița – în favoarea Mănăstirii Cozia.
Maica Teofana s-a stins din viață la adânci bătrâneți, fiind înmormântată în tinda mănăstirii, unde nepoții Nicolae și Florica i-au așezat mai târziu o piatră de mormânt cu inscripția:
„Răposat-au roaba lui Dumnezeu călugărița Teofana, muma răposatului Mihail Voevod, și fiica sa Doamna Florica, și fiul său Nicolae Voevod, în zilele lui Ion Radul Voevod, leat 7114 (1606).”
