Cozia, necropola lui Mircea cel Bătrân (galerie foto)

Cozia a fost construită, spune legenda, în apropierea unei alte mănăstiri ce fusese ridicată de Negru Vodă, biserica mare, care are hramul „Sfânta Treime”, fiind clădită între anii 1387-1391 de voievodul Mircea cel Bătrân.

Locașul a fost sfințit pe 18 mai 1388, așa cum reiese din hrisovul domnitorului, în care se precizează: „…a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire la locul numit Călimănești pe Olt, care a fost înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă.”

Domnitorul s-a preocupat de înzestrarea și înfrumusețarea ctitoriei prin întărirea drepturilor de proprietate asupra mai multor sate și moșii și, de asemenea, i-a oferit dreptul de exploatare a sării din salinele de la Ocnele Mari, robii țigani fiind cei care erau folosiți atât la exploatarea sării, cât și la spălarea nisipurilor aurifere de pe Olt și Valea lui Stande, pe Lotru.

Pe 28 martie 1415, printr-un hrisov al domnului, mănăstirii Cozia i s-a dăruit vama de la Genune, iar biserica a primit ulterior donații din partea urmașilor săi la tron, astfel că, până la 1500, au fost emise nu mai puțin de 16 hrisoave ce-i întăreau posesiunile.

De-a lungul timpului, mănăstirea a fost reparată și renovată de multe ori din porunca domnitorilor Neagoe Basarab, Radu Paisie și Constantin Brâncoveanu, în timpul lui Neagoe Basarab s-a construit fântâna care-i poartă numele și între anii 1512 – 1521 s-a refăcut pictura interioară. Petru Vodă a zidit între 1542 – 1543, pe colina din nord, Biserica Bolnița, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, din piatră și cărămidă aparentă, în stil moldovenesc, cu pereți înalți.

Paul de Alep, în jurnalul călătoriei sale în Țara Românească (21 august 1656 – 13 octombrie 1658) scria despre Cozia: „În limba lor, înțelesul numelui acestei mănăstiri, Cozia, este „fortăreață de pământ, din pricina nenumăraților munți din această țară”.

Constantin Brâncoveanu a construit în perioada 1706 – 1707 pridvorul în stil brâncovenesc, iar în timpul ocupației austriece a Olteniei mănăstirea a devenit fortăreață.

Cozia are două paraclise, unul cu hramul Adormirea Maicii Domnului, zidit în 1583 de egumenul ierononah Amfilohie, iar altul cu hramul Bunavestire, zidit în 1711 de arhimandritul Ion de la Hurezi. Chiliile din jurul bisericii mari și clopotnița au fost dărâmate de domnitorul Știrbei, iar din piatra lor s-au făcut două pavilioane cu 12 camere la intrarea în mănăstire. Din vechile chilii au mai rămas 20 de camere, unde s-a aflat ulterior o școală de cântăreți.

Hrisoavele domnești din 28 martie 1415, 18 martie 1419, 16 iunie 1436 și 17 aprilie 1448 arată că aici funcționa o școală mănăstirească încă din 1415, primul dascăl fiind părintele Sofronie, apoi este notat că starețul mănăstirii, Filos, logofăt al marelui voievod Mircea cel Bătrân, a creat aici versuri și imnuri religioase, Mardarie Cozianul a alcătuit la 1696 Lexiconul slavo-român pentru școala bisericii, iar despre funcțiunea de școală pomenește pe 12 mai 1772 și Arhimandritul Ghenadie, spunând “am venit la Cozia din mică copilărie, unde am învățat și carte”.

La Cozia a slujit și preotul Radu Șapcă, participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească, numit curator al mănăstirii prin decretul nr. 519 din 4 mai 1864 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Complexul a fost, până la secularizare, cel mai bogat dintre toate mănăstirile Țării Românești, avea în coordonare mănăstirile și schiturile Stănișoara, Turnul, Scăueni, Trivale, Fedeleșoiu, Cotmeana și Seaca și toate bunurile lor, precum și 20 de sate și munții Cozia, Călugărul Miclăușul, Scărișoara, Bivolarul, Cirei și Fole.

Între 1879 – 1893, autoritățile au transformat mănăstirea în pușcărie, decizie ce l-a determinat pe Mihai Eminescu să scrie un articol virulent în ziarul Timpul din 12 septembrie 1882: „Cozia, unde e înmormântat Mircea I, cel mai mare domn al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia, unde e îmormântată familia lui Mihai vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal ca vechime cu țara – ce-a devenit aceasta? Pușcărie!” Mai târziu la mănăstire a fost amenajată o tabără pentru azilul Elena Doamna, apoi, în 1927 – 1928, a fost instalată aici tipografia episcopiei Râmnicului.

Un moment dificil pentru sfântul locaș a fost perioada Primului Război Mondial, când ctitoria lui Mircea cel Bătrân a devenit grajd pentru cai, așa cum este specificat într-un raport din 16 iunie 1916: „…piatra comemorativă cu inscripția de la marele voevod Mircea cel Bătrân, fondatorul acestui monument istoric, am găsit-o deteriorată cu desăvârșire, în biserici băgându-se cai”.

Ctitorul mănăstirii, Mircea cel Bătrân, s-a născut în 1355 în Țara Românească și a fost fiul lui Radu I și al celei de-a doua sale soții, doamna Calinichia (domnitorul avea un frate vitreg, Dan, fiul tatălui său cu doamna Ana, care va urma la tron după moartea părintelui său). Despre originea Calinichiei nu există multe informații, unii istorici avansând ideea că era fiica lui Lazăr, cneazul Serbiei, iar alții că a fost fiica lui Dobrotici, despotul Dobrogei, în timp ce Nicolae Iorga consideră că a fost o prințesă bizantină. Mircea a preluat tronul la moartea fratelui său vitreg, în 1386, inițiind o solidă politică de alianțe cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, și cu voievodul Petru Mușat al Moldovei, datorită căruia a reușit să încheie o înțelegere cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei. Domnia sa, întinsă pe o perioadă de 32 de ani, a fost o perioadă marcată de extinderi teritoriale fără precedent, de o relativă stabilitate politică, dar și de consolidare economică. Prima soție a domnitorului a fost doamna Mara, care este înfățișată în tabloul votiv de la schitul Brădet și despre care se presupune că a murit înainte de 1427, iar cea de-a doua a fost doamna Anca, menționată în pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota.

Fiii cunoscuți ai domnitorului sunt Mihail, pe care l-a asociat la domnie în 1418, dar care a murit în 1420, Radu Praznaglava, Alexandru Aldea, Vlad Dracul și încă un fiu al cărui nume nu este cunoscut, dar despre care se știe că a fost luat ostatic de turci în 1417. În documente sunt menționate și două fiice ale lui Mircea: Ana, despre care se știe că a fost căsătorită cu marele celnic Radici, și încă o fată, Arina, căsătorită cu sultanul Musa Celebi.

Domnitorul Mircea cel Bătrân a murit pe 31 ianuarie 1418 și a fost adus la ctitoria sa, Mănăstirea Cozia, pe 4 februarie, fiind înmormântat în pronaosul bisericii, unde va fi înhumată în 1605 sau 1606 și monaha Teofana, mama lui Mihai Viteazul, devenită călugariță după moartea fiului ei.