Joachim Murat a fost un personaj exploziv, cu o personalitate flamboyantă, avea un gust pronunțat pentru lux și o sete nesfârșită de glorie, dar, dincolo de titlurile sale (Mareșal al Franței și Rege al Neapolelui), a fost legat de Napoleon Bonaparte printr-o relație complicată de familie.
Murat a intrat în familia Bonaparte în anul 1800, când s-a căsătorit cu Caroline, sora cea mică a lui Napoleon. Născut în sudul Franței, fiu al unui hangiu, tânărul urcase spectaculos în ierarhia militară datorită curajului său nebun. Împăratul îi aprecia vitejia, dar îl privea uneori cu rezerve, pentru că îl considera impulsiv, vanitos și slab din punct de vedere politic, dar indispensabil pe câmpul de luptă.
Relația lor a oscilat între afecțiune sinceră și tensiuni evidente. Murat a fost însă unul dintre cei mai fideli comandanți în campaniile napoleoniene: a strălucit la Austerlitz, Jena și Eylau, conducând cavaleria franceză cu un amestec de nebunie și geniu, iar Bonaparte l-a răsplătit cu titlul de Mare Duce de Berg, apoi, în 1808, cu coroana Regatului Neapolelui.
Căsătoria cu Caroline Bonaparte: alianță, ambiție și gelozie
Mariajul lui Murat cu Caroline Bonaparte a fost, la rândul ei, un amestec de alianță strategică și rivalitate internă. Sora suveranului era inteligentă, ambițioasă, dar conștientă de originea modestă a soțului și, deși îl iubea, îl privea adesea cu dispreț din cauza lipsei complete a rafinamentului politic.
Caroline a jucat un rol activ în guvernarea Regatului Neapolelui, fiind implicată în manevre de culise și cultivând relații cu elitele locale și cu oponenții propriului frate. De fapt, în ultimii ani ai domniei lui Murat, ea a fost principalul lui consilier politic, dar și un factor destabilizator, pentru că i-a încurajat dorința de independență față de împărat.
Regele era recunoscut nu doar pentru curajul său orb, ci și pentru stilul extravagant. Se îmbrăca în uniforme somptuoase, decorate cu pene și broderii,
arătând mai degrabă ca un actor de operetă decât ca un rege în timp de război. Avea, se spune, o vanitate uriașă — își admira frecvent chipul în oglinzi și ținea la reputația sa mai mult decât la siguranța tronului.
Deși mulți îl considerau superficial, Murat avea un instinct militar real și capacitatea de a inspira trupele. Se spunea că, în bătălii, prezența lui ridica moralul oricărui regiment, dar, ca lider politic, era haotic, nu înțelegea jocul puterii și a fost deseori manipulat, inclusiv de propria soție.
Trădarea lui Napoleon și un sfârșit tragic
După dezastrul din Rusia și prăbușirea Imperiului, Murat a făcut o alegere fatală: a schimbat tabăra. În 1814, s-a aliat cu austriecii, sperând să-și păstreze tronul din Neapole, însă în momentul în care Napoleon s-a întors din exil, în 1815 (după celebrele “100 de zile”), a încercat să se întoarcă la vechea alianță și a lansat o campanie naivă pentru unificarea Italiei sub conducerea sa.
Demersul lui a eșuat lamentabil, pentru că a fost învins la Tolentino de austrieci, a fost abandonat de toți aliații și forțat să fugă. Într-un gest disperat, s-a îmbarcat pe un vas cu un mic grup de oameni fideli și a încercat să revină în Italia, pentru a-și recăpăta tronul.
A debarcat în Calabria, dar a fost capturat imediat, iar pe 13 octombrie 1815, Joachim Murat a fost executat de un pluton în Piața Pizzo. Mareșalul Franței a refuzat să fie legat la ochi și a dat singur comanda de tragere, murind exact așa cum a trăit, într-un stil teatral și spectaculos.
După execuție, trupul lui a fost îngropat în grabă în Biserica San Giorgio din Pizzo, un mic oraș din Calabria, mormântul nefiind inițial marcat. Abia mai târziu, după restaurarea Bourbonilor, biserica a devenit loc de pelerinaj pentru nostalgicii epocii napoleoniene.
