Insula San Michele, situată în laguna Veneției, a devenit cimitirul principal al orașului la începutul secolului al XIX-lea. Până atunci, venețienii erau înmormântați în apropierea bisericilor parohiale sau chiar în interiorul acestora.
În 1804, printr-un edict emis de Napoleon Bonaparte, s-a interzis înhumarea în zonele locuite, din motive igienico-sanitare și astfel, în 1807, s-a decis ca insula San Cristoforo della Pace să devină loc de înmormântare. În perioada 1835-1839, aceasta a fost unită cu insula San Michele prin acoperirea canalului care le separa, formând astfel cimitirul actual.
Necropola este împărțit în sectoare destinate diferitelor confesiuni: catolică, greco-ortodoxă și evanghelică și găzduiește rămășițele pământești a numeroase personalități marcante din secolele XIX și XX.
Compozitorul rus Igor Stravinski, a cărui carieră a fost strâns legată de Veneția, pentru că multe dintre operele sale au avut premierele aici, a decedat în 1971 la New York și, conform dorinței sale, a fost înmormântat în secțiunea greco-ortodoxă a cimitirului, alături de soția sa, Vera.
Impresarul Serghei Diaghilev, fondatorul trupei Ballets Russes, colaborator al lui Picasso, Matisse și Juan Mirò, a murit în 1929 la Lido di Venezia și a fost înmormântat, de asemenea, în secțiunea greco-ortodoxă a cimitirului. Astăzi vizitatorii insulei-cimitir obișnuiesc să depună trandafiri roșii și pantofi de balet la mormântul său.
Legenda spune că spiritele celor doi artiști nu și-au găsit niciodată liniștea și că, uneori, în nopțile liniștite, se aud acorduri bizare de muzică clasică plutind deasupra cimitirului.
Poetul american Ezra Pound, care și-a publicat primul volum de poezii la Veneția, a fost înmormântat secțiunea evanghelică a cimitirului, iar Iosif Brodski, poet, eseist și dramaturg rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1987, cel care a dedicat Veneției romanul său, „Fondamenta degli Incurabili”, a fost înhumat în secțiunea protestantă a cimitirului.
Cimitirul San Michele nu este însă doar un loc de odihnă veșnică, ci și un adevărat muzeu în aer liber, având monumente funerare ce reflectă diverse stiluri arhitecturale, de la neoclasic la Liberty. Aleile sale, umbrite de pini și chiparoși, oferă o atmosferă de liniște și reflecție, atrăgând vizitatori din întreaga lume interesați de istoria și cultura Veneției.
Pe Insula San Michele nu locuiesc oameni, iar accesul este limitat în principal la cei care vin să viziteze mormintele sau să cunoască locul din perspectivă culturală și istorică. Nu există hoteluri, restaurante sau alte facilități turistice obișnuite, dar turiștii pot ajunge aici cu un vaporetto și pot vizita în liniște splendida Biserică San Michele in Isola, o capodoperă renascentistă cu fațadă albă, din marmură de Istria, proiectată de arhitectul Mauro Codussi în secolul al XV-lea, care este considerată prima biserică renascentistă din Veneția.
Dintre monumentele funerare din cimitirul San Michele se remarcă stela dedicată Margheritei degli Orefici, decedată în 1846, care are sculptate o serie de simboluri legate de valorile conjugale. De asemenea, semnificativ este monumentul Maddalenei Maria Botte, realizat de Antonio Bosa, un basorelief care înfățișează o femeie ce așază flori pe un mormânt. Foarte impresionant este monumentul dedicat de familia Zaiotti celor trei copii ai lor, decedați prematur: un înger melancolic, realizat în mozaic, protejează trei îngerași sculptați în altorelief.
În partea cea mai veche a cimitirului, aflată între mănăstire și zidul dinspre canalul S. Cristoforo, se păstrează, printre altele, monumentul dedicat pictorului belgian Frans Vervloet și monumentul Saccomani.
Planul cimitirului, proiectat de arhitectul Annibale Forcellini în 1872, include câteva elemente arhitecturale remarcabile, care au devenit puncte de referință pentru noile structuri. Emiciclul dedicat lui San Rocco, care leagă partea veche de cea nouă a cimitirului, găzduiește 38 de capele, printre care Capela Salviati, proiectată de Prudente Sardi, al cărei interior este decorat cu mozaicuri plasate în nișe reprezentând îngeri și un peisaj venețian văzut de pe apă.
Între sfârșitul secolului al XIX-lea și anii 1920, cimitirul a devenit un atelier în aer liber pentru mulți sculptori din Veneția, dintre aceștia remarcându-se Annibale De Lotto, autorul monumentului Paluello (doamna Paluello pare să iasă din zid sub privirile soțului, ale câinelui și ale soacrei sale). Același sculptor a realizat și alte monumente funerare cu scene alegorice complexe, precum Monumentul Pasqualin și Monumentul Potenza.
Un sculptor important care a lucrat pe insulă a fost Carlo Lorenzetti, creatorul monumentului Mario Conte, o lucrare simbolică ce evocă un fapt divers: asasinarea unui tânăr ceferist în timpul unui jaf asupra unui tren ce se îndrepta spre gara din Veneția.
Alt monument impunător este cel numit Papadopoli, creat în 1899, un imens „Înger al Învierii”, sculptat de Luigi Ferrari, sau mormântul lui Pacifico Ceresa, primul senator al Regatului Italiei, care este decorat cu sculptura unei femei cu voal realizată de Emilio Marsili.
Legendele locale spun că sufletele călugărilor alungați de Napoleon Bonaparte de la Biserica San Michele in Isola în 1810 încă bântuie insula. Unii vizitatori pe care i-a prins înserarea în cimitir au povestit despre sunete ciudate de clopote, pași invizibili și siluete albe care dispar printre morminte, iar pescarii din lagună povestesc despre o figură fantomatică în straie monahale care veghează insula pe timp de noapte.
Ziarele din Veneția au relatat că Cimitirul San Michele a fost de-a lungul timpului ținta unor furturi neobișnuite. Se spune că în anii ’70, mormintele unor artiști și aristocrați au fost profanate, iar unele relicve au ajuns pe piața neagră a antichităților și există chiar zvonuri că osemintele unor personalități ar fi fost furate și vândute unor colecționari morbizi.
Una dintre cele mai neobișnuite reguli ale cimitirului San Michele este că multe morminte sunt temporare. Din lipsă de spațiu, decedații sunt îngropați pentru o perioadă de 10-12 ani, după care sunt exhumați și mutați fie în osuarul insulei, fie transportați în alte locuri, cum ar fi insula Sant’Erasmo.
Astăzi înmormântările pe Insula San Michele sunt destul de rare, doar familiile care dețin deja un loc de veci primind aprobarea autorităților pentru organizarea unor ceremonii funerare. Locuitorii obișnuiți din Veneția sunt înhumați în cimitirele de pe partea continentală a orașului Mestre.
