Puțini regi au fost atât de detestați precum Ferdinand al VII-lea al Spaniei, fiul ambițios al unui tată complet lipsit de voință. Născut într-un regat zdruncinat de crize interne, prins între presiunea lui Napoleon Bonaparte și valul liberalismului european, nu a fost nici un conducător luminat, nici un despot cu viziune, ci mai degrabă o enigmă politică.
Poreclit de istorici „El Deseado” („Cel Dorit”), a reușit în mai puțin de un deceniu să transforme speranța colectivă într-o mare dezamăgire.
Ferdinand s-a născut pe 14 octombrie 1784 și a fost fiul regelui Carol al IV-lea și al reginei Maria Luisa de Parma, suverani care au domnit într-o perioadă marcată de corupție și au avut mari probleme de autoritate. Influența reală era deținută de Manuel Godoy, favoritul reginei și presupusul ei amant, iar mediul în care tânărul a fost nevoit să crească l-a transformat într-o persoană avidă de putere.
În 1808, profitând de haosul politic și de presiunea militară a lui Napoleon Bonaparte asupra Peninsulei Iberice, Ferdinand și-a forțat tatăl să abdice, dar nu a reușit să-și consolideze poziția. Într-un gest de slăbiciune sau de naivitate, s-a dus personal la Bayonne, în Franța, și a predat coroana Spaniei în mâinile lui Napoleon, iar acesta l-a trimis imediat în exil la Castelul Valençay, instalându-l pe tron pe fratele său, Joseph.
De la „El Deseado” la „El Detestado”
După șase ani de ocupație franceză, în 1814, Ferdinand al VII-lea s-a întors triumfal la Madrid. Poporul l-a aclamat, sperând că va restaura ordinea și libertățile promise prin Constituția de la Cádiz (1812), un document liberal, modern, care fusese redactat în lipsa sa, însă prima decizie a lui Ferdinand a fost anularea Constituției, reinstaurarea absolutismului monarhic și persecutarea liberalilor. În loc să modernizeze regatul, a închis o serie de jurnaliști, a stopat reformele și a restaurat Inchiziția, iar deziluzia supușilor a fost rapidă și profundă.
Între 1820 și 1823, o revoluție liberală condusă de colonelul Rafael del Riego l-a forțat pe Ferdinand să accepte din nou Constituția. Perioada a fost cunoscută ca „Trienio Liberal”, dar și noile mișcările progresiste au fost înăbușite cu ajutorul trupelor franceze, în cadrul intervenției Sfintei Alianțe.
După restaurarea completă a puterii, Ferdinand a condus cu o mână de fier țara până la moartea sa, dar istoricii spanioli susțin că regatul nu avea nicio direcție, iar suveranul era izolat de realitate și devenise profund neîncrezător în toți cei din jur.
Într-un raport confidențial către Londra, ambasadorul britanic Henry Wellesley nota că „regele pare să se teamă de toți cei care îl servesc și să-i urască pe toți cei care nu o fac”, iar un diplomat francez îl numea „un om slab în voință, dar tenace în răzbunare”. În jurnalul său, marchizul de Villafranca, un apropiat al curții, a scris: „Majestatea Sa nu are prieteni, ci doar funcționari supuși. Nu are încredere nici în propriul sânge și, în răgazurile dintre comploturi, se dedică cu plăcere pedepselor.”
Patru căsătorii și o succesiune explozivă
Viața personală a lui Ferdinand a fost la fel de haotică ca și domnia sa. A fost căsătorit de patru ori, iar soțiile lui au murit una după alta, de tinere, fără să-i ofere niciun moștenitor de sex masculin.
Cea dintâi a fost prințesa Maria Antonia de Neapole și Sicilia, care a murit la vârsta de 21 de ani, cel mai probabil din cauza tuberculozei, deși în epocă s-a vorbit că ar fi fost otrăvită de soacra ei. Zece ani mai târziu, suveranul s-a recăsătorit cu o nepoată maternă, Maria Isabel de Braganza, care s-a stins în circumstanțe cumplite. Următoarea soție a fost Maria Josepha de Saxonia, dar și aceasta a murit prematur, la vârsta de 25 de ani, din cauza unei infecții. În sfârșit, în 1829, suveranul a luat-o de soție pe Maria Christina a celor Două Sicilii, singura care a adus pe lume un bebeluș regal, dar nu un băiat, așa cum aștepta întreaga curte de la Madrid, ci o fată, cea care va deveni viitoarea regină Isabela a II-a a Spaniei. Următoarea născută a fost, spre supărarea regelui, tot o fată, infanta Luisa Fernanda.
Un rol special în istoria mariajelor regale l-a avut cea de-a doua consoartă, Maria Isabel de Braganza. Născută în 1797, fiica regelui Ioan al VI-lea al Portugaliei s-a căsătorit cu Ferdinand, care îi era unchi matern, în 1816, pe când avea doar 18 ani. Pentru că mariajul a fost lipsit de orice urmă de afecțiune, tânăra s-a refugiat în cultură, devenind o pasionată susținătoare a artelor și a educației. Într-un Madrid marcat de conflicte politice, Maria Isabel a pledat pentru salvarea și adunarea capodoperelor regale într-un singur loc, idee care a dus, în 1819, la deschiderea Real Museo de Pintura y Escultura, precursorul actualului Museo del Prado. Din păcate, nu a apucat să-și vadă visul împlinit: a murit la doar 21 de ani, în urma unei nașteri dificile care i-a fost fatală. Ferdinand, cunoscut pentru indiferența față de soțiile sale, a arătat puțină suferință la moartea ei, dar istoria a reținut-o pe Maria Isabel ca fiind regina care a lăsat în urmă un muzeu în loc de un urmaș la tron.
Într-o mișcare controversată, cu puțin timp înainte de a înceta din viață, Ferdinand a emis Pragmatica Sancțiune (1830), anulând Legea Salică și permițându-i astfel Isabelei, prima sa fiică provenită din cel de-al treilea mariaj, să moștenească tronul. Decizia l-a exclus de la succesiune pe fratele său, Don Carlos, și a dus, imediat după moartea regelui, la războiul civil cunoscut ca Primul Război Carlist (1833–1840), între carliști (absolutiști) și liberali (constituiționaliști).
Ferdinand al VII-lea a murit pe 29 septembrie 1833, la vârsta de 49 de ani, la Palatul Regal din Madrid. Bolnav, izolat, obosit de intrigile curții, s-a stins lăsând în urmă un regat aflat în pragul unui război civil.
Deși în perioada exilului în Franța fusese văzut ca un martir național, la final, istoria l-a judecat aspru, considerându-l autoritar, inconsecvent, incapabil să construiască un stat modern, omul care a frânt speranțele Spaniei în plin secol al marilor schimbări europene.
