În spatele porților masive ale tribunalelor spaniole de la sfârșitul secolului al XV-lea, printre pergamentele care conțineau acte de acuzare, numele Tomás de Torquemada era rostit cu teamă. Bărbatul îmbrăcat în rasă de călugăr se credea mâna lui Dumnezeu pe pământ, dar a fost, pentru istorie, chipul instituționalizat al intoleranței, al dogmei și al spaimelor medievale. Născut în epoca în care Spania se pregătea să devină imperiu și să impună unitatea religioasă cu sabia și focul, el a fost arhitectul terorii ideologice ce a devenit cunoscută sub un nume terifiant: Inchiziția Spaniolă.
Tomás de Torquemada s-a născut în 1420, în orașul Valladolid, într-o familie de origine evreiască convertită la creștinism, un detaliu care avea să capete o ironie întunecată mai târziu. A intrat de tânăr în ordinul dominican, devenind prior al mănăstirii Santa Cruz din Segovia.
Descris ca un om sobru, ascetic și disciplinat, a fost apropiat de regina Isabela de Castilia, devenind confesorul ei, dar nu în sens intim, ci în cel dogmatic.
În 1478, suveranii catolici Ferdinand și Isabela au cerut permisiunea Papei Sixtus al IV-lea să creeze o inchiziție independentă de Roma, menită să controleze convertirea evreilor (conversos) și a musulmanilor (moriscos).
În 1483, Torquemada a fost numit Inchizitor General al Castiliei și Aragonului, devenind primul conducător al Inchiziției Spaniole în forma ei centralizată. A reorganizat instituția cu o mână de fier, a înființat tribunale în toate regiunile importante, a creat regulamente stricte de procedură și a construit o rețea de spioni și denunțători care a pătruns în toate straturile societății, transformând religia în politică și frica în politică de stat.
Sub conducerea Marelui Inchizitor, între 1483 și 1498 se estimează că au fost judecați aproximativ 100.000 de oameni, dintre care peste 2.000 au fost arși pe rug. Tortura era considerată un mijloc „justificat” de obținere a adevărului, iar mărturisirea publică devenise o umilire ritualică. Cei condamnați își pierdeau bunurile, rangul social și, adesea, viața. Printre victime s-au numărat medici, mici artizani, notari, nobili, dar și oameni simpli, toți fiind suspectați că nu ar fi „creștini curați”.
În 1492, anul descoperirii Americii, Torquemada a fost principalul consilier al regilor în emiterea Edictului de expulzare a evreilor din Spania. Sute de mii de oameni au fost forțați să-și părăsească țara natală și să plece în exil. Unii istorici afirmă că el ar fi pus pe masa monarhilor un crucifix și le-ar fi spus: „Mai bine să piară regatul decât sufletul acestuia!”
Procedura inchizitorială impusă de Torquemada funcționa prin denunțuri anonime – orice persoană putea denunța un vecin, o rudă sau un cunoscut sub suspiciunea de erezie, blasfemie sau practici „suspecte”. Urma o investigație preliminară, etapă în care inchizitorii analizau denunțul și adunau „probe”, adică mărturii, cărți sau alte obiecte suspecte.
Ulterior, presupusul eretic era arestat și încarcerat, fără să i se spune cine îl acuză. În timpul interogatoriului, era supus torturii, care era reglementată, pentru „a-l ajuta să-și amintească” faptele. În cazul condamnării, sentința era citită public, adesea într-un ceremonial religios desfășurat în piețele mari ale orașelor.
Pedeapsele puteau varia de la purtarea unui semn umilitor, confiscarea averii sau arderea pe rug, într-un proces numită auto-da-fé. Torquemada a standardizat aceste practici, le-a extins în toată Spania și a construit o rețea bine organizată de anchetatori care îl slujeau fără să crâcnească.
Marele Inchizitor a murit pe 16 septembrie 1498, retras în mănăstirea San Tomás din Ávila, la vârsta de 78 de ani, și a fost înmormântat cu toate onorurile cuvenite unui înalt slujitor al Bisericii. Mormântul i-a fost jefuit în 1832, cu doar doi ani înainte ca Inchiziția să fie desființată și se pare că osemintele i-au fost furate și incinerate ritualic, în același mod ca într-un auto-da-fé, numele lui devenind sinonim cu fanatismul religios și cu represiunea în numele dogmei.
Astăzi, în Spania numele lui Torquemada este rareori pomenit. Nicio statuie sau piațetă nu îi evocă memoria, pentru că această parte a istoriei este tratată cu o oarecare reținere oficială, fiind considerată o pată dureroasă și încă sensibilă în memoria națională.
