Mazilirea lui Constantin Brâncoveanu, în anul 1714, nu a fost un act izolat, ci rezultatul unui context politic complicat, în care presiunile externe și tensiunile interne s-au împletit într-un mod tragic.
În ultimii ani ai domniei lui Brâncoveanu, Țara Românească se afla într-o poziție delicată, prinsă între confruntările dintre marile puteri ale vremii. Apariția unui nou actor în regiune, Rusia lui Petru cel Mare, a schimbat echilibrul politic și a tulburat stabilitatea relativă de după pacea de la Karlowitz, din 1699, iar nouă realitate a accentuat suspiciunile Porții Otomane față de domnitorul Țării Românești.
Brâncoveanu, conștient de pericol, a încercat să-și asigure o plasă de siguranță diplomatică și a căutat susținerea Imperiului Habsburgic, obținând scrisori de protecție și chiar drepturi în Transilvania, unde își pregătea un eventual refugiu. Totodată, și-a depozitat o parte din avere în Occident, în special la Veneția și Viena, gesturi care nu puteau trece neobservate de turci.
În plan intern, situația era la fel de fragilă. Relațiile cu marii boieri, în special cu familia Cantacuzinilor, s-au deteriorat, generând conflicte care i-au slăbit poziția, iar aceste tensiuni au contribuit la amplificarea neîncrederii și la izolarea sa politică.
Pe acest fond deja tensionat, au apărut și elemente care au atras direct suspiciunea Înaltei Porții. Brâncoveanu își asumase titluri cu rezonanță imperială și întreținea relații cu puterile creștine rivale Imperiului Otoman, fapt pentru care a fost aspru mustrat, pentru că, în ochii turcilor, gesturile lui erau semne ale unei politici duplicitare.
Intenția de a organiza o mare sărbătoare pentru a marca 25 de ani de domnie și 60 de ani de viață și proiectul căsătoriei fiului său, Radu, cu fiica lui Antioh Cantemir au ridicat noi suspiciuni, pentru că legătura cu familia lui Dimitrie Cantemir, considerat trădător de către turci, era deosebit de sensibilă.
La începutul anului 1741, sub aparența unei relații cordiale, Marele Vizir al Imperiului Otoman a început să-i pregătească în secret înlăturarea, mizând pe ideea că domnitorul își va aduce averile la Constantinopol, ceea ce ar fi facilitat confiscarea lor.
Pe 24 martie 1714, acțiunea împotriva lui Constantin Brâncoveanu a fost declanșată în mod aparent discret, sub un pretext administrativ. La București a sosit capugiul Mustafa-Aga, pe care îl cunoștea, și care a fost trimis înaintea unui înalt demnitar otoman, marele imbrohor Myordan, care urma să ducă la îndeplinire ordinul Porții. Motivul oficial al vizitei era legat de o pretinsă expediție spre Hotin, pentru care s-au cerut de la București care cu provizii, bani și 1.000 de slujitori. În realitate, această întrevedere ascundea intenția clară de a-l lua prin surprindere și de a-l aresta pe Brâncoveanu.
În timpul unui divan ce s-a ținut la curte, domnitorul a fost confruntat cu trimișii Porții și mazilit. Deși a încercat să-și păstreze calmul, semnele pericolului fuseseră evidente: de altfel, în ziua de 24 martie, își trimisese în grabă documentele și o parte din bunurile de preț în Transilvania, prin omul său de încredere, Manu Apostol, iar această măsură arată că, în pofida aparențelor, intuise ce avea să urmeze.
Într-o conferință susținută la Sala Dalles în ianuarie 1933, istoricul Nicolae Iorga citează un raport diplomatic polon, scris în limba franceză:
„Un spion, întors ieri seară de la București și care fusese de față când Domnul Țării Românești a fost prins din ordinul Sultanului ca să fie dus la Constantinopol, mi-a raportat că, mai întâi, venise în acest oraș capuchehaiaua Mustafa, în timpul săptămânii sfinte a rușilor (adică a ortodocșilor), spunând că merge la Hotin. Aflând aceasta, Domnul a trimis să-l întrebe ce dorește. Dacă vrea bani pentru împăratul otoman, îl ruga să-i spună ce sumă dorește, pentru a i-o putea trimite. Mustafa a răspuns că nu cere bani, dar că drumul spre Hotin l-a adus prin acel oraș și că, dacă Domnul îi dă voie, va veni a doua zi la dânsul pentru a-i spune câteva cuvinte.
A doua zi, Domnul i-a trimis lui Mustafa cel mai frumos cal pe care îl avea în grajdurile sale, cu o șa aleasă, și a poruncit ca ostașii săi călări să-l însoțească. Nebănuind nicio trădare, l-a poftit la dânsul, iar, la sosirea acestuia, Domnul a ieșit până la a treia odaie în întâmpinarea lui și, după schimbul de complimente, i-a spus în turcește: „Boguratur agă, te rog să te așezi”.
Mustafa însă nu s-a așezat, ci a rămas în picioare, nu departe de ușă, iar însoțitorii săi, care erau în număr de zece-doisprezece, l-au urmat în odaie. După ce s-au uitat bine dacă nu există vreo altă ieșire prin care Domnul ar fi putut scăpa, au poruncit să se închidă ușa și să nu fie lăsat nimeni să intre. Domnul a fost surprins și chiar înfricoșat, neștiind dacă Mustafa nu venise să-i ceară capul.
Atunci capugiul, fără a spune un cuvânt, a scos din buzunar firmanul sultanului și i-a spus în turcește: „Mazil beiu”, ceea ce însemna că este înlăturat din domnie. După ce a rostit aceasta, a pus oameni la ușă și alți patru în colțurile odăii, ca să-l păzească. Apoi, ieșind, a trecut în odaia alăturată și a chemat pe toți boierii din București, pe arhiepiscop, pe episcopi și pe ofițerii aflați acolo.
După ce s-au adunat cu toții, s-a așezat la capătul unei mese lungi și, scoțând firmanul, i l-a dat Divan-efendiului, poruncindu-i să-l citească cu glas tare în fața tuturor. Firmanul cuprindea ordinul sultanului de a-i prinde pe Domn, pe soția sa, pe copiii, ginerele, nepoții și întreaga familie, iar dacă nu se supun, să fie prădată și arsă toată țara.
Auzind acestea, cei de față s-au învoit între ei și l-au lăsat pe domn în mâinile lui Mustafa.
A doua zi, miercuri, a sosit imbrohorul cu 3.000 de turci, pregătit ca, dacă domnul ar fi încercat să se împotrivească, să pustiască țara. Boierimea, înștiințată de venirea lui, a ieșit în întâmpinare și l-a însoțit până la locuința ce-i fusese pregătită. Ajuns acolo, a întrebat: „Care dintre voi este Spătarul?” I l-au arătat — era Ștefan Cantacuzino.
După aceea, imbrohorul a intrat în casă și le-a spus boierilor să vină la el după masă, lucru pe care aceștia l-au făcut. În acest timp, cei 3.000 de turci rămăseseră la o bătaie de pușcă de oraș. După masă, boierii s-au adunat din nou, iar imbrohorul i-a întrebat încă o dată cine este Spătarul. I l-au arătat, iar el, luându-l de mână, i-a spus: „De acum înainte vei fi Domn”.
Spătarul a încercat să se împotrivească, din modestie, dar imbrohorul i-a răspuns cu mânie că, dacă refuză, înseamnă că este și el răzvrătit împotriva sultanului. Boierii, văzând supărarea acestuia, l-au rugat pe spătar să primească domnia, iar el a consimțit cu supunere.
Povestirea aceasta, făcută de o persoană care a fost de față la aceste evenimente, este foarte credibilă…”
Nicolae Cartojan, în capitolul „Cronicarii lui Brâncoveanu” din Istoria literaturii române vechi (Editura Minerva, 1990) prezintă ce s-a întâmplat imediat după aceea:
“Del Chiaro, povestind aceste evenimente, relatează o scenă într-adevăr dramatică. Pe când Brâncoveanu, detronat, stătea sub pază în apartamentele sale, cu toți ai săi, zbătându-se în prada unor gânduri triste, „încât, spune florentinul, plângeau de compătimirea lor și persoanele care, din curiozitate, intraseră în odăile lor”, în sala cea mare a palatului, Ștefan, fiul stolnicului, urcat pe tronul de catifea roșie, în sunetul muzicilor și în bubuitul tunurilor, primea omagiul de închinare al boierilor, cu sărutul mâinii.
După ce primi omagiile boierilor, Ștefan Cantacuzino trecu în apartamentele vărului și nașului său, unde, cu o falsă modestie, îi spuse că a rămas surprins de neașteptata și nedorita lui întronare și își exprimă părerea de rău pentru cele întâmplate, lăudând
calitățile domnului al cărui loc îl lua.
Secretarul de limbi occidentale al lui Brâncoveanu, care a fost martor la această întrevedere, ne spune că noul domn stătea în picioare, pe când Brâncoveanu, care stătea cu cuca în cap, îi răspunse cu politețea lui obișnuită că e mai bine că domnia i-a fost încredințată lui decât unui străin.
Când, a doua zi, în Vinerea Mare, pe înnoptate, pe la ceasurile 9, porni din palat alaiul care ducea spre drumurile morții pe Brâncoveanu cu doamna, cu cei patru feciori, cu ginerii și soția celui mai vârstnic dintre copii, Ștefan Cantacuzino îi conduse cu capul descoperit până la caretă. Pe scara palatului, Brâncoveanu, cuprins de îndoieli și presimțiri, îi spuse aceste fatidice cuvinte: „Finule Ștefane, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă, însă, sunt rodul răutății omenești pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar ei să se păzească de mâna grozavă și răzbunătoare a lui Dumnezeu.“
După mazilire, Brâncoveanu a fost dus la Constantinopol și a fost închis la temuta fortăreață a celor Șapte Turnuri. Aici a început un lung șir de anchete și torturi, menite să-l constrângă să dezvăluie locul în care își ascunsese averea. La interogatoriile inițiale, a recunoscut doar o parte din sumele depuse în străinătate, refuzând să ofere informații suplimentare. În lunile următoare, a fost supus unor chinuri severe, inclusiv întinderea pe roată și arderea pieptului, fără ca autoritățile otomane să obțină ceea ce urmăreau.
Într-o ultimă încercare de a-l determina să cedeze, i s-au oferit promisiuni de iertare și chiar de repunere în domnie, dar acestea erau condiționate de predarea unor sume uriașe de bani, pe care turcii credeau că le ascunsese în Occident. În ajunul execuției, i s-a pus din nou condiția de a dezvălui aceste averi, dar Brâncoveanu a refuzat, rostind cuvinte aspre la adresa Marelui Vizir și a sultanului, iar această confruntare a grăbit decizia finală.
Execuția a avut loc la 15 august 1714, chiar în ziua în care domnitorul român împlinea 60 de ani. Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii și cu ginerele său, a fost dus în fața mulțimii la Constantinopol. Li s-a oferit tuturor viața în schimbul trecerii la islam, însă au refuzat. Într-o scenă de o cruzime extremă, considerată de contemporani fără precedent, a început execuția prin care Imperiul Otoman l-a înlăturat pe domnitorul perceput ca fiind prea bogat, prea independent și prea bine conectat cu lumea creștină.
Galerie foto
Surse:
Nicolae Iorga, Căderea și moartea lui Constantin Brâncoveanu, conferință susținută la Sala Dalles, ianuarie 1933
N. Cartojan, Cronicarii lui Brâncoveanu, Istoria literaturii române vechi (Editura Minerva, 1990)
Radu Greceanu, Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1906
