Prima delimitare administrativă a Capitalei o întâlnim într-un act emis de domnitorul Mihnea Turcitul, pe 18 noiembrie 1590.
Enoria (parohia), termen de origine grecească, cuprindea locuitorii grupați în jurul unei biserici și slujea la delimitarea proprietăților acestora, precum și la stabilirea și încasarea dărilor și a taxelor. În acea perioadă biserica din fiecare enorie ținea și registrele de „stare civilă”, eliberând actele de naștere, căsătorie și deces.
Câteva decenii mai târziu, termenul a fost înlocuit prin cuvântul turcesc mahala, care apare prima dată într-un document emis pe 18 iunie 1626 de domnitorul Alexandru Coconul, fiul lui Radu Mihnea. În turcește, mahala înseamnă o parte din oraș; ulterior, cuvântul a căpătat semnificația de periferie.
Denumirile diferitelor mahalale bucureștene proveneau de la numele unor biserici, al unor boieri sau mari negustori și de la cel al grupurilor de meseriași stabilite pe acele locuri. Printre cele 25 de mahalale identificate în secolul al XVII-lea se aflau: Sfânta Troiță, atestată în 1613, Sf. Gheorghe (1664), Sf. Sava (1664), Aga Niță (1645), Colțea (1669), Tabaci (1652), Șelari (1664), Cărămidari (1668) etc. Pe măsură ce orașul s-a dezvoltat, a crescut și numărul mahalalelor Capitalei.
Într-o lucrare apărută in 1777 la Leipzig, Nicolae Vilara (secretar al domnilor Nicolae și Constantin Mavrocordat) și Manasse Eliad (profesor între 1759 și 1785 la Academia Domnească) precizează că Bucureștiul aveau la acea dată 67 mahalale. După două decenii, la 1798, în timpul domniei lui Constantin Hangerliu, s-a întocmit o catagrafie (recensământ) a orașului, din care rezultă că numărul mahalalelor crescuse la 93.
La acea dată, orașul era împărțit în cinci unități administrative mai largi denumite plăși, fiecare dintre ele cuprinzând un număr de mahalale. Cele cinci plăși erau: Plasa Târgului (26 de mahalale cu 1663 de case); Plasa Broștenilor (18 mahalale cu 1.498 de case); Plasa Gorganului (15 mahalale cu 1.136 de case); Plasa Podul Mogoșoaiei (16 mahalale cu 1.092 de case) și Plasa Târgului de Afară (18 mahalale cu 1.021 case). Cifrele oglindesc situația din anul 1840.
Ulterior, în locul plășilor, printr-o lege specială pentru administrarea Capitalei, au fost create cinci comisii sau culori: Roșu, Albastru, Galben, Verde și Negru. Iată prezentate foarte succint câteva dintre mahalale bucureștene din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.
Mahalaua Aga Niță a luat numele unui comandant militar care își avea casele în partea orașului situată la întretăierea Podului Vergului (azi Calea Călărașilor) cu Ulița Dobroteasa (Calea Văcărești). În anul 1645, Aga Niță a înălțat pe aceste locuri biserica „Sf. Vineri“, al cărei nume îl va purta, după 1693, și mahalaua. La apariția catagrafiei orașului, în 1798, mahalaua era situată în Plasa Târgului de Afară și avea 42 de case.
Batiște – în această mahala a Capitalei a locuit marele boier Constantin Batiște Vevelli, dregător al domnitorului Radu Mihnea. Aici se afla, la început, oborul orașului, unde se aduceau vitele care se vindeau pentru tăiere. Unii istorici consideră că numele mahalalei provine de la aspectul terenului bătătorit de cirezile de animale. În 1798, mahalaua Batiște avea 13 case.
Mahalaua Biserica de Jurământ este cunoscută sub această denumire dintr-un document din 28 februarie 1687. Pe locul unde mai târziu s-a ridicat biserica „Sf. Dumitru“ exista o biserică în care, înainte de procese, martorii depuneau jurământ că vor spune adevărul: în catagrafia din 1798, mahalaua era înregistrată cu 130 de case.
Colțea a fost atestată în 1669 și și-a luat numele de la Colțea Doicescu clucerul, care locuia în acele locuri, și care, în secolul al XVII-lea, a ridicat o biserică aici din lemn. Mai târziu, în 1715, spătarul Mihail Cantacuzino a înălțat pe locul acesteia actuala biserică. Mahalaua era renumită prin numeroasele sale prăvălii existente pe actuala stradă Lipscani; în 1798, avea 104 case.
Delea Nouă. În catagrafia Capitalei din 1798, mahalaua era înregistrată cu 74 de case, separat de Delea Veche, menționată cu 86 de case. În mahalaua Delea Nouă, pe actuala Calea Călărași nr. 236, s-a născut dramaturgul Barbu Ștefănescu-Delavrancea, cel de-al nouălea fiu al căruțașului Ștefan Tudorică Albu.
Lucaci. Este noul nume care apare într-un document din septembrie 1754, în locul mai vechii mahalale a Toboescului. Denumirea se datorează Bisericii Lucaci. Unul dintre dascălii care au funcționat aici a fost scriitorul Anton Pann. În 1798, mahalaua avea 62 de case.
Popa Nan făcea parte din Plasa Târgului de Afară și avea, în 1798, un număr de 90 de case. Numele provine de la preotul Nan, ctitorul bisericii din mahala. Aici se aflau întinse plantații de duzi, iar locuitorii săi se ocupau cu creșterea viermilor de mătase, de unde și numele unor străzi precum Mătăsari, Duzilor, Borangic.
Radu Vodă. Înainte mahalaua se numea Sfânta Troița (atestată încă din 1613), după numele mănăstirii ridicată pe la 1570 de domnitorul Alexandru al II-lea Mircea. În 1614, voievodul Radu Mihnea a rezidit mănăstirea, care fusese arsă de turci în 1595. De la numele acestuia provine noua denumire a mahalalei. În 1821, la chemarea lui Tudor Vladimirescu, au răspuns și mulți tabacii care locuiau în această zonă. În catagrafia din 1798, mahalaua era înregistrată cu 25 de case.
Sfântul Sava. Mahalaua purta numele mănăstirii care a existat pe locul unde astăzi se află statuile din Piața Universității. În clădirile mănăstirii a funcționat între 1678-1780 Academia domnească, unde se predau retorica, logica, psihologia, metafizica, științele fizice și astronomia. Tot aici, în 1818, Gheorghe Lazăr a înființat Academia sa, cu predare în limba de predare română.
Slobozia Domnească a fost atestată ca mahala într-un document din 6 septembrie 1613. Populația era alcătuită din oameni veniți din toate părțile: „au român, au grec, au sârb, au arbănaș, au moldovean, au fiește orice om“, după cum consemna hrisovul lui Alexandru Iliaș din 25 noiembrie 1628. Locuitorii se bucurau de un regim fiscal privilegiat, fiind scutiți „de bir și de toate dăjdiile și mâncărurile ce sunt prestate în țara domniei mele“, după cum se arăta într-un act emis de domnitorul Radu Mihnea. În 1798, mahalaua avea 89 de case.
Tabaci exista încă din 1652 și se întindea pe malul stâng al Dâmboviței, pe unde se află actuala stradă Domnița Anastasia. Majoritatea locuitorilor Capitalei erau meseriași tăbăcari. Din rândurile lor s-au recrutat numeroși participanți la mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu și la Revoluția din 1848.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sub influența limbii franceze, cuvântul mahala a început să fie înlocuit cu cuvântul cartier, iar plășile au devenit sectoare. Nu au fost însă numerotate așa cum le știm astăzi, ci au fost desemnate pe culori.
Un articol semnat de George Coșbuc, care consultase „Anuarul Prințipatului” din 1840, a fost publicat în revista Albina din octombrie 1905:
„În 1840, Bucureștiul avea vreo 12.000 de case și aproape 80.000 de locuitori, cu tot cu soldații garnizoanei.
Căile principale de comunicație erau „patru ulițe îndreptate spre cele patru părți ale cerului, care slujesc drept ieșire la o mulțime de ulicioare care se împleticesc și răspund una într-alta pe toată întinderea orașului în șovăituri nemărginite”.
Șovăiturile nemărginite ne însoțesc și astăzi ca o neprețuită amintire istorică prin cele mai multe cartiere ale Capitalei. Acele patru uliți erau Podul Mogoșoaiei, care servea ca ieșire spre Transilvania și intrare dinspre miazănoapte; Podul Beilicului, ieșire spre Bulgaria și intrare despre miazăzi; Podul Târgului de afară, ieșire spre Moldova și intrare dinspre răsărit și Podul Caliței, ieșire spre Oltenia și intrare dinspre Apus. De notat, ne spune Coșbuc, este că ulițe erau numite numai aceste patru căi principale, celelalte străzi fiind „ulicioare”.
Aceste patru „ulițe” care tăiau capitala ca o cruce (azi, de la Nord spre Sud, Calea Victoriei cu Calea Șerban-Vodă și de la Est spre Vest – Calea Moșilor cu Calea Griviței) au fost pavate cu piatră de-abia în anul 1840.
„Până în domnia răposatului domn Grigore Ghica, ulițele Capitalei erau pardosite cu podini de stejar așezate peste șanțuri. De atunci această proastă și vătămătoare sănătății așternere s-a desființat, și în locu-i s-au așternut ulițele cu piatră de bucăți prestăvălite”.
Motivul pentru care s-a decis schimbarea pavajului a fost legat atât de igienă, cât și de siguranță, pentru că apa din șanțuri, care se clocea vara de căldură, neavând scurgere suficientă pe sub aceste poduri, crea permanent riscuri epidemiologice.
Exista însă un factor și mai periculos, nu numai sănătății, ci și vieții oamenilor, mai exact spărturile ce se făceau în scândurile putrede ori rupte din cauza сărora bucureștenii puteau să cadă, să-și frângă picioarele sau să facă o baie în mocirlă.
„Așternerea” era un fel de pod și, deși podurile au dispărut de mult timp, numele lor s-a păstrat zeci de ani în memoria Capitalei. Calea Victoriei a rămas cunoscută ca Podul Mogoșoaiei, iar barierile căilor erau numite Capul Podului.
*** George Coșbuc, Albina, 16 octombrie 1905
