Abdul-Medjid avea doar 16 ani când a urcat pe tronul Imperiului Otoman, în vara anului 1839, într-un moment în care țara se confrunta cu înfrângeri militare, presiuni externe și o nevoie urgentă de modernizare. Educat în spirit occidental și hotărât să continue reformele începute de tatăl său, tânărul a inaugurat epoca Tanzimatului, a reorganizat administrația, armata și învățământul și a proclamat, cel puțin în principiu, egalitatea supușilor săi în fața legii, indiferent de religie. Reformele care i-au caracterizat anii de domnie au ajuns și în Dobrogea, unde au fost construite calea ferată Cernavodă–Constanța și noul oraș Mecidiye, actuala Medgidia, denumit în onoarea sa.
Prințul otoman a venit pe lume pe 23 aprilie 1823 în Palatul Sahil sau în Palatul Topkapî din Istanbul și a fost fiul sultanului Mahmud al II-lea. Mama sa a fost Valide Sultan Bezmiâlem, despre care nu se știe cu siguranță dacă a fost o sclavă de origine cercheză sau georgiană.
Abdul-Medjid a primit o educație europeană, vorbea fluent franceza și era pasionat de muzică și literatură clasică. Susținător al curentului reformist inițiat de tatăl său, a avut sprijinul unor consilieri progresiști precum vizirii Mustafa Reșit Pașa, Mehmet Emin Ali Pașa și Fuat Pașa, iar aceștia l-au ajutat să înțeleagă că țara trebuia urgent modernizată.
Abdul-Medjid a fost primul sultan care a organizat audiențe publice datorită cărora afla, fără intermediari, doleanțele supușilor. Mai mult, a călătorit prin tot imperiul pentru a verifica modul de aplicare a reformelor Tanzimatului.
În 1839, când a ajuns la tron, situația Imperiului Otoman era destul de complicată. Egiptul se răzvrătise împotriva autorității Porții și otomanii fuseseră învinși la Nezib. Sultanul a reușit să evite dezastrul total datorită intervenției marilor puteri aliate, Anglia și Franța, care l-au ajutat în timpul Războiului Crimeei, efectul fiind scăderea influenței țariste în sud-estul Europei.
După Revoluția din 1848 de la București, sultanul, deși a satisfăcut cererile Rusiei de a-i pedepsi pe revoluționarii români, i-a primit la Constantinopol și la Brussa pe mulți dintre ei, oferindu-le un regim indulgent.
Palatul Dolmabahce, ctitoria sa construită între anii 1850 – 1856, este astăzi unul dintre cele mai fascinante palate din lume și a fost clădit pe trei structuri: Selâmlık, salonul Muayede si Haremul, proiectul fiind conceput de cei mai importanți arhitecți ai epocii, Karabet și Nikoğos Balyan. Clădirea beneficia de „tehnologii de lux”, precum încălzire centrală și electricitate. Palatul Dolmabahce are 45.000 metri pătrați, 285 de camere, 46 de săli de primire, 6 băi turcesti, 68 de toalete și covoare care acoperă o suprafață totală de 4.454 metri pătrați.
Cele mai importante reforme promovate de Abdul-Medjid au fost introducerea primei bancnote otomane, reorganizarea armatei, adoptarea drapelului și a imnului național, reorganizarea sistemului financiar, a codului civil și a celui penal după modelul celor franceze, înființarea așa-numitului Meclis-i Maarif-i Umumyie, prototip al primului parlament otoman, instituirea consiliului instrucției publice, înființarea primelor universități și academii moderne, abolirea taxelor și impozitelor defavorizante pentru cetățenii non-islamici, acceptarea în serviciul militar a unor astfel de cetățeni, interzicerea purtării turbanului în favoarea fesului.
Înainte de 1850, Medgidia de astăzi era un cunoscut târg de cereale în Dobrogea otomană, iar regiunea s-a bucurat de atenția sultanului Abdul-Medgid, de la care orașul și-a luat numele și pe care l-a înzestrat cu câteva edificii importante precum moscheea mare și baia turcească. Orașul a trecut sub control românesc în 1878, în urma Congresului de la Berlin.
Sultanul Abdul-Medjid a emis pe 2 septembrie 1857 un firman pentru construirea geamiei din Medgidia, care a primit apoi numele său, clădirea fiind o construcție monumentală, de formă pătrată, în stil specific arhitecturii islamice, executată din piatră de calcar fasonată manual și lemn de cedru adus din Liban.
Minaretul înalt de 25 m, cu scară interioară în spirală și terasă circulară în partea superioară, este construit tot din piatră de calcar. Interiorul este nemodificat până astăzi și păstrează în original toate detaliile. Clădirea, care a fost executată și întreținută de Guvernul Otoman, a fost administrată încă de la înființare de un imam, un hatip și un muez.
Tot printr-un firman al sultanului Abdul-Medjd s-a construit si prima linie ferată din România. Actul este contractul unui parteneriat public-privat și prevedea termenii prin care unei companii britanice i se concesiona terenul pe o perioadă de 99 de ani. În schimb, britanicii au construit linia de cale ferată pe banii lor, Cernavodă-Constanța fiind prima linie inaugurată pe teritoriul Imperiului Otoman.
Revista Convorbiri literare relatează un eveniment mai puțin cunoscut: concertul din 1847 susținut de muzicianul Franz Liszt în fața sultanului:
“Vestea entuziasmului trezit de măiestria neîntrecută a lui Liszt la Bucureşti şi la Iaşi a mărit nerăbdarea cu care era aşteptat la Constantinopol. Sultanul Abdul Medjid a poruncit în repetate rânduri şi cu o insistenţă cu totul particulară ca oaspete aşa de mult aşteptat, cum va pune piciorul pe pământul imperiului său, să-i fie imediat prezentat.
Din înalt ordin, vaporul care venea de la Galaţi a acostat de data aceasta în apropierea Palatului Ceragan. O trăsură de gală a condus pe Liszt însoţit de întâiul Dragoman al Internunţiaturei, Baronul Testa, la Serai. Tânărul sultan, care era abia de douăzeci şi patru de ani, a primit pe virtuosul din Apus cu multă prietenie şi favoare. Palatul luase un aer de serbare.
Un pian Erard a fost adus de la Paris în mod special pentru acest concert. Privilegiul de a ascultă pe Liszt a fost acordat numai Suitei imperiale şi haremului numeros, ascuns după gratiile de lemn.
Reformele lui Abdul Medjid, socotite să fie mai târziu zădărnicite de succesorii săi, nu ridicaseră încă, spre părerea de rău a tânărului Liszt, vălul ce ascundea din faţa oaspelui frumuseţea musulmană.
Totuşi, faptul că la Palat există o orhestră şi un cor cu un repertoriu din clasicii şi romanticii europeni însemna că se rupsese o tradiţie seculară, care se împotrivea cu multă îndărătnicire introducerii artei apusene la Palat. La dorinţa expresă a sultanului un concert vocal şi instrumental a fost executat cu multă perfecţie, care a putut face pe Liszt să se creadă un moment „jucăria unei iluzii”.
În timpul concertului vocal s-a acordat şi aşezat şi pianul în mijlocul marelui salon de primire. Liszt urma deci să cânte în faţa unui auditoriu mai familiarizat cu muzica europeană decât îşi închipuise înainte. “Strălucitul artist preludă în faţa Majestăţii Sale minunatele sale acorduri şi apoi cântă, cu putere şi mândrie, bucăţi din Lucia de Lamermoor, din Gilom Tel şi din Norma.
Sultanul le-a ascultat cu un interes plin de mirare. După ce i-a adresat cuvintele cele mai măgulitoare, M. S. a arătat dorinţa de a-l auzi încă o dată a doua zi. Miercuri Liszt s-a dus din nou la Palat, unde a fost primit cu aceeaşi politică ca şi în ziua trecută şi în faţa M. S. a executat o improvizaţie asupra Marşului Sultanului, o fantezie asupra operei Lucreţia Borgia şi variaţia după arii vechi românești, care au o mare asemănare cu ariile turceşti. Este de prisos de a adăuga că Liszt, ca şi întâia dată, a însufleţit aceeaşi mirare şi uimire prin puterea şi voioşia tonurilor sale.
Majestatea Sa a reînnoit către Liszt expresia mulţumirii sale şi spre amintire i-a hărăzit o tabacheră scumpă, înconjurată cu briliante. Întâiul Dragoman al Internunţiaturii, Baronul Testa, care acompania pe Liszt la M. S. Sultanul, a fost tratat cu aceeaşi favoare. Favoarea domnească a făcut totuşi o mică deosebire în paguba Baronului Testa: pe când tabachera lui Liszt era plină cu galbeni, cea a lui Testa era goală.
Critica turcească şi-a rezumat entuziasmul faţă de virtuozitatea lui Liszt în exclamaţiunea „Bojle tschabuk japandalia ischitmedik”, adică „Unul care o face așa de repede, n-am mai auzit“.
Pe 17 iulie 1847, reîntors de la Constantinopol, îl găsim pe Liszt la Galaţi, în carantină. Aici a petrecut mai multe zile înainte de a se îmbarca spre Odessa. Cu dragostea nesfârşită ce o avea faţă de mama sa, îi scrie de aici rânduri pline de o zburdalnică voie bună, care radia din corespondenţa ce întreţinea cu ea:
“Vei fi aflat din ziare că M. S. Sultanul m-a răsplătit împărătește. Caseta de email împodobită cu briliante ţi-o trimit dumitale, banii din ea îi voi risipi singur, iar cu Ordinul Mischan Stiber cu diamante, care mi-a fost conferit prin graţie domnească, mă voi împodobi”.
Despre călătoria lui Liszt la Constantinopole circulă și o anecdotă. Se pare că, prezentându-și actele în fața oficialilor din port, Liszt a fost arestat, pentru că… a fost considerat un impostor. Autoritățile susțineau că un artist pe nume Liszt cântase deja cu câteva săptămâni înainte pentru sultan. De fapt, era vorba despre un anume Herr Listmann, adică pianistul Eduard Litzmann. Potrivit unui raport din 5 ianuarie 1847, la recomandarea Marelui Vizir, sultanul acceptase să asculte mai multe piese pentru pian compuse de domnul Litzmann, evenimentul având loc la palatul Ceragan în seara de 29 decembrie 1846. Pe lângă propriile compoziții, artistul interpretase și piese de Thalberg, Liszt și Döhler. Litzmann a plecat din Imperiul Otoman pe 13 mai 1847, iar Franz Liszt a sosit pe 8 iunie.
Sultanul Abdul-Medjid, care a avut 19 soții și 44 de copii, s-a ocupat personal de educația fiilor săi și a fost foarte iubit de supuși. În zorii zilei de 25 iunie 1861, Palatul Dolmabahçe a fost cuprins de o liniște apăsătoare. Sultanul Abdul-Medjid, reformatorul care încercase să apropie Imperiul Otoman de valorile europene, își trăia ultimele clipe. De luni de zile era tot mai slăbit, iar medici din întreaga Europă fuseseră chemați să încerce tratamente experimentale împotriva unei boli care îi măcina trupul — tuberculoza. Fusese boala care îl ucisese și pe tatăl său, Mahmud al II-lea, iar acum părea că blestemul avea să se repete.
Sultanul, care avea doar 38 de ani, era conștient că sfârșitul se apropia. Cu o luciditate care i-a uimit pe cei din jur, și-a chemat fiii și frații, le-a vorbit despre viitorul imperiului și a cerut ca reformele Tanzimatului să continue. A murit în acea dimineață, în camera sa cu vedere spre Bosfor, lăsând în urmă un tron instabil și o curte sfâșiată de rivalități.
Vestea morții lui Abdul-Medjid s-a răspândit rapid în capitala Imperiului Otoman. Ceremonia funerară a avut loc după scurt timp, conform tradiției otomane. Trupul neînsuflețit a fost purtat în tăcere de la Dolmabahçe la mausoleul tatălui său, Mahmud al II-lea, din cartierul Divanyolu. A fost înmormântat cu onoruri regale, într-un sicriu simplu, după canoanele islamice. Succesiunea la tron nu a fost lipsită de tensiuni. În ciuda faptului că avea numeroși fii, tradiția privilegia alegerea unui membru adult și capabil al dinastiei. Așa a fost ales fratele său mai mic, Abdul-Aziz, un bărbat energic și ambițios, cunoscut pentru firea autoritară, dar urcarea acestuia pe tron a însemnat o direcție mai puțin liberală în politica imperiului care se afla deja în declin.
