În noaptea de 6 spre 7 septembrie 1566, în tabăra otomană de la Szigetvár, bătrânul sultan Suleiman I, cunoscut în Occident drept „Magnificul”, iar în lumea islamică drept Kanuni – „Legiuitorul”, a murit în cortul său, epuizat de boală și de dificultățile unei domnii ajunse la cel de-al treisprezecelea mare război.
Sokollu Mehmed Pașa, marele vizir, a hotărât să ascundă știrea decesului până la căderea fortăreței apărate de Nikola Zrinski: corpul a fost îmbălsămat, ordinele au continuat să fie redactate „în numele sultanului”, iar armata a fost mobilizată pentru un ultim efort. Abia după cucerirea cetății, vestea s-a răspândit printre ieniceri, deși informația nu a devenit oficială. Inima și măruntaiele lui Suleiman au fost îngropate pe câmpia de la Szigetvár, care a devenit ulterior loc de pelerinaj, iar trupul i-a fost dus în secret la Constantinopol și depus în mausoleul ridicat lângă Moscheea Süleymaniye.
Moartea lui a încheiat o epocă de expansiune a Imperiului Otoman. Sub Suleiman, turcii atinseseră apogeul: victoria de la Mohács (1526), transformarea Budinului (Budei) în pașalâc, recunoașterea Transilvaniei ca principat autonom sub suzeranitate otomană, raiduri la poarta Vienei (1529), dominația navală prin Barbarossa și o legislație internă (kanun) care a pus ordine în fiscalitate și în raporturile dintre supuși într-un ansamblu coerent, oferindu-i inițiatorului, peste secole, supranumele de Legiuitorul.
Pentru Țările Române, domnia lui a însemnat consolidarea statutului de state supuse, având însă autonomie internă. Moldova a simțit presiunea directă în campania din 1538, când Petru Rareș a fost înlăturat de la tron, iar Tighina (Bender) a intrat în sistemul de fortificații otomane ale Nistrului.
În Țara Românească, schimbările dese de domni – de la Radu Paisie la Mircea Ciobanul, Pătrașcu cel Bun sau Petru cel Tânăr – au reflectat echilibrul fragil dintre obligațiile față de Înalta Poartă, nevoia turcilor de a avea coridoare militare pe Dunăre și jocul de putere dintre boieri, Imperiul Otoman și vecinii din Apus.
Transilvania, după moartea lui Ioan Zápolya, a evoluat ca principat sub suzeranitate otomană, regiune tampon între habsburgi și Constantinopol, un aranjament pe care politica lui Suleiman l-a urmărit cu răbdare strategică.
Contemporanii l-au descris ca pe un suveran sobru, disciplinat și pios.
Diplomații occidentali (precum ambasadorii habsburgilor) au subliniat în notele lor demnitatea și răceala calculată din timpul audiențelor pe care le oferea, dar și atenția minuțioasă la detaliile campaniilor militare. În același timp, în interiorul lumii otomane, Suleyman era cunoscut și ca poetul „Muhibbi” („Cel iubitor”), patron al lui Mimar Sinan, marele arhitect al imperiului, și model al unui ideal de justiție pe care îl invoca frecvent în poemele sale.
Niciun portret al domniei lui Suleiman nu este complet fără invocarea lui Hürrem Sultan (Roxelana), favorita devenită soție legitimă, o excepție spectaculoasă față de cutumele dinastice. Opera ei de caritate (moscheea și așezămintele Haseki), corespondența cu suveranii străini și influența curtenilor apropiați (în primul rând Rüstem Pașa) au contribuit la remodelarea politicii de la palat și au transformat-o într-una dintre cele mai celebre femei ale imperiului.
În jurul anului 1553, în contextul campaniei persane, prințul Mustafa, fiul cel mare al lui Suleiman, care era extrem de iubit de armată, a fost executat pentru trădare, un episod asupra căruia cronicarii au țesut o serie de intrigi, pe care tradiția le-a legat de ambiția Roxelanei de a asigura succesiunea fiului ei, Selim al II-lea. Acest amestec de politică, relații de familie și religie a creat ceea ce mai târziu s-a numit „Sultanatul Femeilor”.
Ultima campanie a lui Suleiman, deși încununată din punct de vedere militar prin căderea Szigetvárului, a fost și un semnal de oboseală structurală a armatelor otomane. Oștenii victorioși, dar epuizați, s-au întors la Constantinopole cu un nou sultan, Selim II, iar pacea cu habsburgii, încheiată în 1568, a oficializat un echilibru de forțe pe care bătrânul suveran îl intuise deja.
În zona carpato-dunăreană, „cordonul” Țărilor Române a continuat să funcționeze ca tampon, Poarta preferând tributul sigur în locul anexării totale, o politică inițiată în anii domniei lui Suleiman și rafinată de urmașii săi.
Câteva curiozități conturează chipul mai puțin protocolar al suveranului. În 1532, pentru a impresiona emisarii occidentali, a purtat un coif-coroană strălucitor, lucrat la comandă în Veneția, care concura ostentativ cu fastul afișat de habsburgi. Ca poet, „Muhibbi” a lăsat posterității pagini sensibile despre efemeritatea puterii și simțul datoriei.. Ca legiuitor, a conceput coduri fiscale și judiciare care au supraviețuit mult timp după încheierea domniei lui.
Personalitatea austeră și calculată a sultanului a dat tonul unei noi ordini în marele imperiu: forță acolo unde trebuia, lege acolo unde era posibil, fast acolo unde diplomația cerea afișarea simbolurilor.
În noaptea morții, Suleiman nu a mai auzit bubuitul ultimului tun la zidurile Szigetvárului, însă ecoul domniei sale a continuat să răsune multă vreme, prin poeziile pe care le-a scris și, mai ales, prin legendele care i-au însoțit numele până în zilele noastre.
