Alphonse Daudet s-a născut pe 13 mai 1840 la Nîmes, în Franța, tatăl său, Vincent Daudet, fiind un prosper producător de mătase, dar Alphonse a avut o copilarie tristă. În 1856, la vârsta de 16 ani, a părăsit orașul natal și și-a început cariera ca profesor în orașul Alès din sudul Franței, însă și-a dat seama repede că nu are vocație de dascăl și a spus mai târziu că luni de zile după ce a plecat din Alès se trezea dimineața înspăimântat, crezând că se află încă printre elevii săi indisciplinați. Aceste experiențe, dar și altele din scurta cariera didactică s-au reflectat în romanul „Piciul”.
Pe 1 noiembrie 1857, a renunțat la învățământ și a plecat la Paris, la fratele său, Ernest Daudet, propunându-și să devină jurnalist. În această perioadă a început să scrie poezii, iar scrierile sale au fost adunate într-un mic volum, „Les Amoureuses”, care a fost foarte bine primit de critică. Tânărul a obținut un loc de muncă la Le Figaro, apoi a scris două sau trei piese de teatru și a devenit cunoscut în mediul literar ca tânără speranță. Morny, ministru de interne în perioada lui Napoleon al III-lea, l-a numit secretarul său, post pe care l-a deținut până la moartea politicianului, în 1865. În 1866, volumul său, „Lettres de mon moulin” (Scrisorile de la moara mea de vânt), a avut un mare succes și a fost urmată de „Aventurile lui Tartarin din Tarascon” și de piesa în trei acte „L’Arlésienne”. „Jack”, un roman despre un copil nelegitim, victimă a egoismului mamei sale, l-a consacrat definitiv și i-a oferit confortul de a trăi numai din scris. În următorii ani a publicat o serie de romane de succes: “Nababul”, “Regii în exil”, “Numa Roumestan”, “Sapho”, “L’Immortel” și încă două despre Tartarin: “Tartarin sur les Alpes”, “Port-Tarascon”.
În 1867, Daudet s-a căsătorit cu scriitoarea Julia Allard, autoarea volumelor „Impressions de nature et d’art” și „L’Enfance d’une Parisienne”, care era cunoscută pentru că găzduia în fiecare joi un salon literar la care participau cei mai proeminenți scriitori din Paris, printre care Edmond de Goncourt, Elena Văcăresco, Maurice Barrès, Émile Zola, Édouard Drumont, Rosemonde Gérard-Rostand, Guy de Maupassant, Ernest Renan, Arthur Meyersau și Léon Gambetta.
Alphonse Daudet spunea despre soţia sa: „Este atât de artistă şi a luat parte la tot ce am scris”, iar fratele lui Alphonse, Ernest Daudet, scria despre această femeie excepţională: „Fratele meu a continuat să fie obiectul admiraţiei şi solicitudinii mele şi a continuat să răspundă ca şi în timpurile când eram mai liberi ca să ne devotăm integral unul altuia. Aşa a fost până în ziua când s-a căsătorit. Era către sfârşitul anului 1866. Avea pe atunci douăzeci şi şase de ani. De la această dată, afecţiunea noastră, cu toate că departe de a se răci, nu s-a mai manifestat la fel ca înainte.
Influenţa pe care o exercitam asupra lui a trecut, fireşte, în alte mâini, mâini cărora a avut dreptul să se încredinţeze, fiindcă i-au dat fericirea”.
De altfel, scriitorul a mărturisirit: „Nu a existat nicio pagină de a mea care să nu fi fost revăzută, retuşată, peste care ea să nu fi risipit puţin din frumosul ei praf de azur și aur!
Exprimasem într-o zi aceasta şi mărturisirea unei duioase colaborări neostenite în dedicaţia Nababului, dar soţia mea nu a îngăduit ca această dedicaţie să apară şi am păstrat-o numai pe vreo zece exemplare pentru prieteni”.
Alphonse Daudet, care suferea de sifilis încă de la vârsta de douăzeci de ani, a avut dureri groaznice din cauza complicațiilor bolii și a paralizat spre sfârșitul vieții. Scriitorul a murit la Paris pe 16 decembrie 1897 și a fost înmormântat la cimitirul Père Lachaise.
