Marie Clémentine Léopoldine Caroline Clotilde d’Orléans, cunoscută ca Mademoiselle de Beaujolais, s-a născut pe 6 martie 1817 la Château de Neuilly, în Neuilly-sur-Seine, la scurt timp după Restaurația Bourbonă, fiind cea mai mică fiică a lui Ludovic-Filip, regele Franței în perioada Monarhiei din Iulie (între 1830 și 1848), și a soției sale, Maria Amalia a celor Două Sicilii.
Clémentine a fost considerată o frumusețe a epocii, a luat lecții de istorie de la Jules Michelet și, când a ajuns la vârsta căsătoriei, a fost căutată de aproape toate familiile regale din Europa. În 1836, s-a zvonit că tânăra se va căsători cu vărul ei, Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii, care era văduv, dar acest lucru nu s-a întâmplat.
Regele Leopold I al Belgiei a organizat căsătoria tinerei cu prințul August de Saxa-Coburg și Gotha, care era strâns legat de casele regale din Marea Britanie, Portugalia, Spania, Belgia, Brazilia, Mexic și Austro-Ungaria, contractul de căsătorie fiind semnat la Viena, pe 24 februarie 1843, de ambasadorul francez Charles Joseph, care a reprezentat-o pe Clémentine, și de ambasadorul belgian, baronul O’Sullivan, care l-a reprezentat pe August.
Înainte de nuntă, cuplul și-ar fi dorit să locuiască în Austria și i-a transmis o cerere prințului Metternich, pentru a afla cum va fi primit soțul prințesei la curtea de la Viena. Răspunsul a fost că ea este binevenită în calitate de membră a familiei Bourbon, dar curtea austriacă nu-l va recunoaște pe August ca Alteță Regală. În consecință, s-a decis ca prințul August să rămână la Paris și a intrat în serviciul Franței, deși era supus austriac. Pe 20 aprilie 1843, cuplul s-a căsătorit la Château de Saint-Cloud, în prezența multor capete încoronate ale regalității europene.
Cei doi au avut cinci copii: Philipp, Ludwig-August, Clotilde, Amalie și Ferdinand, iar martorii spun că prințesa și-a dominat soțul și și-a răsfățat copiii și, fiind deosebit de ambițioasă, a început încă din adolescența lor să le caute parteneri adecvați rangului, în speranța că vor deveni măcar ei regi.
Revoluția din 1848 din Franța a dus la sfârșitul domniei tatălui ei, iar Clémentine a fost nevoită să fugă din Franța. De fapt, prințesa și soțul său, după ce s-au asigurat că cei cinci copii sunt în siguranță, s-au amestecat cu mulțimea din Place de la Concorde, apoi au călătorit la Versailles. După aceea Clémentine și-a însoțit mai întâi tatăl la Ambasada Franței din Londra înainte de a se pleca spre Coburg și după aceea la Viena.
August a murit în 1881, iar Clémentine nu s-a recăsătorit. Realizând că nu va fi niciodată regină, și-a îndreptat eforturile spre Ferdinand, copilul ei preferat, în ideea că, fiind descendent nu numai al regelui Ludovic-Filip, ci și al Regelui Soare, merită să devină suveran și s-a străduit să găsească o țară care să-l accepte. Prințesa s-a asigurat că Ferdinand este bine educat, tânărul a învățat să vorbească fluent mai multe limbi, era interesat de științele naturii și toate acestea, credea Clémentine, îl vor face un rege excelent. Ambițioasa mamă a început să facă presiuni pentru a asigura recunoașterea europeană a fiului, făcând lobby pe lângă alți șefi de stat, inclusiv pe lângă Kaiserul Wilhelm al II-lea și sultanul Abdul Hamid al II-lea al Imperiului Otoman.
Prințesa a proiectat chiar o coroană regală pentru Ferdinand, care includea bijuterii din propria ei colecție și, în cele din urmă, datorită presiunilor permanente, băiatul a ajuns prinț al Bulgariei după ce primul prințul regent al celui de-al Treilea Stat bulgat a abdicat în 1886, după numai trei luni de la numire.
Ferdinand a fost ales principe de Marea Adunare Națională a Bulgariei pe 7 iulie 1887, iar Clémentine și-a urmat fiul în noua țară, devenind respectată ca mamă a suveranului și, pentru că era extrem de bogată, a devenit foarte populară făcând donații din averea personală și a oferit o sumă de patru milioane de franci pentru finalizarea unei linii de cale ferată care lega Bulgaria de rețeaua feroviară europeană.
Istoricii consideră că prințesa a avut un impact pozitiv asupra societății bulgare și a oferit donații importante pentru multe cauze caritabile, finanțând instituții publice, sprijinind construcția unei școli pentru nevăzători și a Spitalului Klimentinskata și fiind, de asemenea, unul dintre fondatorii Crucii Roșii bulgare. Prințesa era considerată una dintre cele mai inteligente doamne din Europa ale epocii, era cunoscută pentru înțelepciunea ei și pentru înțelegerea remarcabilă a politicii și diplomației, fiind deseori trimisă de Ferdinand ca reprezentant în misiuni diplomatice.
În februarie 1896, Clémentine a declarat însă că a întrerupt relațiile cu fiul său în urma deciziei acestuia ca primul său băiat, Boris, să fie botezat ca ortodox. Cei doi s-au împăcat, totuși, și una dintre marile bucurii ale vieții prințesei a fost să-l vadă pe Ferdinand salutat ca șef de stat în timpul unei vizite oficiale în Franța, pentru că și-a reamintit abdicarea forțată a tatălui ei și fuga din Paris în 1848. În 1899 nora ei, Marie Louise de Bourbon-Parma, a murit în urma complicațiilor de la nașterea fiicei sale, Nadezhda, iar Clémentine și-a asumat responsabilitatea pentru educația nepoților.
În urma răscoalei Ilinden – Preobrazhenie din 1903, Clémentine a coordonat un uriaș efort umanitar, strângând donații din toată Europa, inclusiv 2000 de franci de la Kaiserul Wilhelm al II-lea, pentru cei afectați de evenimente. Înaintând în vârstă, prințesa a surzit și a devenit dependentă de un enorm cornet acustic, iar cei care îi vorbeau trebuiau să ridice vocea pentru a se face auziți, însă, în ciuda vârstei și a bolii, până la vârsta de optzeci de ani călătorea adesea la Paris pentru a fi la curent cu ultimele noutăți în modă. Deși l-a văzut pe dragul ei fiu recunoscut la nivel internațional ca prinț al Bulgariei (sub suzeranitatea sultanului otoman), Clémentine a murit cu un an înainte de a i se realiza visul de a-l vedea instalat ca monarh independent.
Prințesa a suferit o inflamație a plămânului drept în februarie 1898, dar a reușit să-și revină, iar la începutul lunii februarie 1907 s-a îmbolnăvit de gripă, care, având în vedere vârsta ei, putea fi foarte periculoasă, dar a învins și de această dată lupta cu boala, deși a rămas slăbită.
Prințesa Clémentine d’Orléans a murit la Viena pe 16 februarie 1907, la vârsta de optzeci și nouă de ani, și a fost înmormântată la Coburg, pe mormântul său fiind inscripționate cuvintele: “Fiică a regelui, nu a fost regină, dar a fost mamă a unui rege”.
