Dinu Lipatti s-a născut pe 19 martie 1917 la București și a crescut într-o familie rafinată, care i-a oferit o educație specială încă de la o vârstă fragedă. Tatăl lui, Theodor, era diplomat și violonist amator, iar mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă. Nașul de botez al copilului a fost George Enescu, iar la vârsta de cinci ani, Dinu a fost acceptat la orele sale de exigenta profesoară de pian Florica Musicescu, care i-a oferit o instruire artistică solidă și a evitat să îl trateze ca pe un “copil-minune”.
“La vârsta de şase luni abia, deci prin septembrie 1917, auzind execuţii de muzică înregistrată „îşi strîngea mânuţele şi îşi mişca braţele în cadenţa melodiei, exact ca un dirijor de orchestra”. În acele momente orice altă preocupare a minţii sale era exclusă, nimic nu-i putea atrage atenţia aiurea ci, atât cât dura melodia, îşi continua îndârjit mişcarea, cu aer grav „cu sprâncenele încruntate”. O lună mai târziu, aflându-se în braţele doicii, o îmbia, o atrăgea spre fereastră pentru că ştia că aci venea în mod regulat un flaşnetar care-i cânta nişte valsuri vieneze. Dintre jucăriile pe care i le dăruiau cei mari, el alegea numai pe cele care emiteau vreo mică melodie. Toate aceste amănunte ni le povesteşte Anna Lipatti, mama artistului, într-un pios şi emoţionant volum.
Ea însăşi era o bună pianistă, iar tatăl, diplomat de carieră, era un remarcabil violonist. Astfel, predispoziţia venind din amândouă ramurile ascendente, era firesc ca ea să apară ca dominantă. Ceea ce este mai greu de explicat biologiceşte, cel puţin cu actualele mijloace ale ştiinţei, este accentuarea ortogenetică a acestei calităţi înăscute, căci ea pare a se înfăţişa la Dinu Lipatti nu ca rezultat al unei simple adiţiuni, ci al unei multiplicări între cele două potenţialuri ereditare. Fapt cert este că, de la vârsta de trei ani şi jumătate, cea mai mare predilecţie a copilului era pentru pian.
La vârsta de patru ani, Dinu o roagă pe mama sa să-l înveţe pianul ca să poată, asemenea ei, să ţină acompaniamentul când tatăl cânta din vioară. După opt zile de străduinţă comună, copilul executa minunat un preludiu de Bach, reuşind astfel să-şi acompanieze tatăl. La scurtă vreme după aceasta, urmează un menuet de Mozart pe care Dinu îl cântă naşului său, George Enescu.
Viteza cu care, de atunci înainte, parcurge etapele întru câştigarea dexterităţii tehnice, aminteşte repeziciunea cu care apa e absorbită în glastrele cu flori care aşteaptă de mult însetate. Precocitatea e semnalul unei cerinţe imperioase. Dar pentru impetuozitatea setei sale erau indispensabile surse dintre cele mai bogate şi darnice, şi, din fericire, le-a avut”, scria Eugeniu Speranția despre micul Lipatti.
Adolescentul a fost admis la Conservatorul din București, iar în 1934 a participat la un concurs internațional de pian de la Viena, unde l-a cunoscut pe faimosul pianist francez Alfred Cortot, care l-a invitat la Paris, unde și-a continuat studiile la Ecole Nationale de Musique.
“În ţară învăţase cu M. Jora şi cu Florica Muzicescu, acea desăvârşită maestră care a călăuzit şi alte talente de primul rang. La Paris, între maeştrii ce contribuiră la formarea lui Dinu Lipatti e suficient să fie amintiţi Alfred Cortot şi Paul Dukas. Acesta din urmă, în 1934, după un singur trimestru de studiu, îi acordă pentru cursul de compoziţie aprecierea următoare: „Foarte strălucit înzestrat. Nu-i mai trebuie decât să producă, pentru a dobândi prin experienţa sa personală deplina posesiune a unui talent aproape format”.
În luna iunie 1935, la examenul cursului de interpretare pianistică al lui Alfred Cortot, acesta îl prezintă publicului „nu ca pe un elev, ci ca pe un tânăr maestro”.
Tot în aceeași epocă, pe când, odată, Dinu Lipatti dirija un „concert brandenburghez” al lui Bach, Diran Alexanian, care-i era profesor de direcţiune de orchestră, i-a prezis: „Şi ca dirijor vei fi un as”. Cei din familie presimţiseră aceasta, desigur, încă de pe când Dinu era în vârstă de şase luni.
În iunie 1936, când Dinu avea numai 19 ani, direcţiunea Școlii normale din Paris îl învită să facă parte din juriul pentru examenul de pian, pentru diploma de execuţie. Consacrarea ca muzician creator are loc la 7 noiembrie al aceluiaşi an, la Ateneul din Bucureşti, când Dinu Lipatti cânta „Sonatina” sa proprie pentru pian şi vioară împreună cu George Enescu. Era o confirmare manifestă în faţa publicului românesc, o apreciere pe care Enescu i-o acorda lui Lipatti.
A urmat o lungă serie de concerte în străinătate, date de Filarmonica din Bucureşti (cu George Georgescu ca dirijor) în care „Concertino în stil classic” al tânărului luceafăr, executat de el însuşi, a repurtat peste tot strălucite succese”.
*** Eugeniu Speranția, Revista Steaua, 1957
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, muzicianul a revenit la București, unde a lucrat alături de George Enescu, în 1943 a plecat în Scandinavia împreună cu viitoarea soție, Madeleine Cantacuzino, și ea o fostă elevă a profesoarei Florica Musicescu, apoi cei doi au decis să se stabilească în Elveția. Lipatti a devenit profesor de pian la Conservatorul din Geneva și a oferit în continuare concerte care aveau un succes uriaș. În 1947, în timp ce se pregătea pentru un turneu în America, medicii au descoperit că tânărul pianist suferă de leucemie. De curând se descoperise cortizonul, despre care se credea că este un tratament revoluționar pentru cumplita boală, dar preparatul era extrem de scump.
Prietenii lui Dinu, muzicienii Yehudi Menuhin, Igor Strawinski, Charles Munch, au contribuit cu mari sume de bani pentru procurarea medicamentului, a urmat o ameliorare aparentă, dar starea de sănătate a lui Dinu Lipatti a continuat să se înrăutățească.
Pe 16 septembrie 1950, deși era slăbit fizic, pianistul a participat la un concert în Franța, însă a început să se simtă rău chiar în timpul evenimentului și a fost nevoit să facă o pauză lungă, timp în care publicul nu s-a clintit din sală. Apoi a reintrat pe scenă, s-a așezat la pian și a continuat să cânte.
“Stăteam pe treptele scării pentru că nu mai erau locuri libere. Încă de la primele sunete m-am ridicat de pe modestul meu loc și mi-am spus: Nu ai mai auzit așa ceva niciodată până acum! Nu mi-a scăpat nici o notă; știu că e o formulare convențională, dar de data aceasta e adevărat. Îmi amintesc tot: medicul care stătea pe scenă, pregătit să intervină în orice moment, paharul cu apă de pe pian, toate detaliile. Boala dădea o altă semnificație evenimentului. La final, Lipatti lăsa impresia că e venit dintr-o altă lume. O lume în care orice e posibil. În acea seară, în sală nu a existat nici un auditor care să poată rămâne indiferent”, își amintea Jacques Kreisler, unul dintre fondatorii Festivalului de la Besançon, care avea 34 de ani în acel moment.
“Un amănunt ciudat: la primul recital pe care l-a dat Dinu Lipatti la Paris şi anume în ziua de 20 mai 1935, prima piesă pe care a executat-o a fost coralul din Cantata nr. 147 de Bach, în memoria lui Paul Dukas, a cărui înmormântare fusese în aceeași zi. După cincisprezece ani, la 16 septembrie 1950, Lipatti dă un recital la Besancon. Rechemat şi bisat, el cântă ca supliment aceeaşi cantată. Acesta i-a fost însă ultimul recital, iar cantata cu care şi-a început el şirul recitalurilor a fost şi cea cu care l-a încheiat. Ea a fost prologul şi tot ea epilogul. Când începea, omagia astfel memoria maestrului său, iar ultima dată aceeaşi piesă muzicală devenise propriul lui cântec de lebădă”, consemna și Eugen Speranția despre ultima apariție pe scenă a pianistului.
În aceeași lună, septembrie 1950, mama pianistului, Ana Lipatti, a reușit să ajungă în Elveția, pentru a-i fi alături în ultimele luni de viață. Forma rară de leucemie de care suferea (Limfom Hodgkin) nu avea, de fapt, niciun fel de tratament, toate încercările medicilor, inclusiv radioterapia, fiind lipsite de efect, iar după două luni și jumătate, pe 2 decembrie 1950, Dinu Lipatti a murit la Geneva. Avea doar 33 de ani.
“Lui Dinu îi era adesea „dor”, cuvânt care nu are echivalent în alte limbi, cuvânt care exprimă nostalgia, dragostea, suferinţa. Acest „dor” îl încercăm când suntem departe de ţară sau de cei pe care îi iubim. Dinu asculta adesea radioul, suferea enorm pentru că nu mai avea puterea să coboare în fiecare zi ca să cânte la pian… Flori, scrisori îi veneau din întreaga Elveţie; Madeleine îi arăta totul şi el, cu conştiinciozitatea şi cu bunul lui simţ înnăscut, răspundea prompt tuturor. Până în ultima lui zi a scris şi a răspuns tuturor admiratorilor. Mă sfătuia să mă reîntorc pentru o săptămână la Paris şi să mă ocup de tot ce lăsasem acolo în 1939, în locuinţa noastră din Rue Saint-Romain; şi cum voiam cu orice preţ să-i fac o bucurie dragului meu copil, am plecat deci, liniştită de medicul curant, la 20 noiembrie (1950) la Paris (…).
… La 1 decembrie 1950, am primit scrisori de la Madeleine şi una aşternută de mâna lui Dinu în care el mă asigura că nu-i e rău şi îmi dorea reuşită în tot ceea ce întreprindeam. Întreaga noapte de 1 spre 2 decembrie n-am putut dormi, şi dimineaţa un glas îmi răsuna în urechi repetând: „Dinu a murit, Dinu a murit”.
Mă îmbrac, ies fuga la biserica Saint-Vincent-de-Paul, aproape, mă rog: „O Dumnezeule, fă să înceteze aceste sinistre cuvinte pe care le aud fără oprire”.
Convenisem că voi telefona la fiecare trei zile ca să avem noutăţi. Dacă i-aş suna pe copii dimineaţa în loc s-o fac la ora două? Nu, i-aş inortuna, trebuie să fie acolo doctorul pentru transfuzie şi, pe urmă, am în faţă scrisoarea lui, scrisoarea adoratului meu copil, pentru ce atâta nefirească grabă?
M-am întors la hotel, nu am mai părăsit camera, eram obosită, neînstare să fac ceva. Vorbisem cu Madeleine ieri la telefon şi ei ar fi supăraţi dacă le-aş telefona azi din nou. Pe scurt, mă resemnez şi încep să le scriu. Telefonul. Alerg. „Alo, alo, aici Geneva, doctorul Dubois-Ferrière. Înapoiaţi-vă imediat, doamnă Lipatti, Dinu nu se simte deloc bine”.
— Spune-mi adevărul, doctore! Dinu e mort!
— Da, doamnă…
Cad spunând: „Dinu e mort! Dinu e mort!”
A fost cea mai crudă zi din viaţa mea! Dinu mort, marele meu Dinu, micul meu Dinu, n-am să-l mai revăd niciodată. Îl regăsisem ca să-l pierd din nou, pentru totdeauna. Durerea mea era şi mai mare pentru că nu am fost alături de el în ultimele clipe — poate aş fi putut să fac ceva, să-l păstrez vieţii pentru un timp!
Aş fi vrut să strig, să urlu, să mă arunc din balcon, să-l iau în braţe, să fug printre arbori, să-l duc departe… departe, să stau lângă el, să mor cu el (…).
Eram singură în cimitir. Sicriul său fusese pus într-un altul, de plumb, și eu îmi plimbam mâinile pe el: „Adio, dragul meu Dinu — m-ai așteptat atâta timp…”
Timpul fericirii s-a terminat pentru mine. (…)
*** Anna Lipatti, Gazeta literară, iulie-decembrie 1965
Soția muzicianului, Madeleine Lipatti, a consemnat într-un volum in memoriam mărturii despre Dinu Lipatti, iar mama pianistului, Anna Lipatti, a publicat propriile amintiri despre Dinu, fiul atât de devreme dispărut. Portalul dinulipatti.org este, de asemenea, o extraordinară sursă pentru cei care vor să afle mai multe informații despre opera și viața compozitorului.
sursa foto: dinulipatti.org
