Anița Nandriș s-a născut în anul 1904, într-o familie înstărită de țărani români din Bucovina, fiind singura fată dintre cei șapte frați. Satul natal, Mahala, făcea parte din Austro-Ungaria și în anii copilăriei copila a trăit din plin ororile Primului Război Mondial, linia frontului dintre Puterile centrale și Imperiul Țarist trecând de mai multe ori prin satul ei.
În 1917, în timpul ocupației rusești a satului, a avut loc un episod care avea să o marcheze pe viață: trei soldați au intrat în gospodăria familiei pentru a rechiziționa cei patru cai pe care îi aveau. Tatăl și frații mai mari erau plecați la război, mama s-a opus soldaților, dar a fost bătută cu bestialitate sub privirile celor patru copii mai mici, s-a îmbolnăvit și a rămas imobilizată la pat pentru tot restul vieții sale. Fetița a trebuit să renunțe la școală și să preia treburile gospodăriei și îngrijirea mamei, în timp ce frații ei au mers mai departe la învățătură. Anița s-a căsătorit cu Chirică Cudla, un țăran din Mahala, deși tatăl ei și-ar fi dorit să o mărite cu un bărbat dintr-o familie mai bogată, dintr-un sat învecinat. Pentru că nu i-a respectat dorința, fata a primit zestre doar două hectare de pământ de la părinții ei și tot două din partea părinților băiatului, însă tinerii și-au întemeiat o gospodărie pentru care au muncit din răsputeri, Anița împărțindu-și timpul între propria casă și îngrijirea mamei. Mai târziu, după ce a adus pe lume primul copil, a mutat-o pe mama sa la ea.
După ultimatumul sovietic din iunie 1940, administrația românească a părăsit Basarabia și Bucovina, mulți români și-au abandonat gospodăriile și s-au refugiat în grabă în Vechiul Regat, și la fel a intenționat să procedeze și familia Cudla. Anița și soțul ei au încărcat o parte din bunuri în căruță și au mers la Cernăuți, apoi s-au îndreptat spre graniță, însă în cele din urmă au hotărât să rămână pe loc, pentru că soțului Aniței i-a fost greu să-și abandoneze întreaga agoniseală.
Cei doi au revenit în sat, dar decizia lor s-a dovedit a fi total neispirată, deoarece curând au năvălit soldații sovietici care aveau ordin să-i deporteze pe toți etnicii români. Momentele au fost descrise de Anița Nandriș mai târziu: “soldații opreau în fața gospodăriilor, înconjurau casele, apoi citeau numele celor care urmau să fie deportați de pe o listă. După câteva zile cei doi soți și-au auzit și ei numele. Inițial pe lista deportaților s-a aflat și mama femeii, însă, văzând că este netransportabilă, rușii au lăsat-o singură în casă.
Drumul care a urmat a fost extrem de greu, în primul rând pentru că oamenii nu știau care avea să le fie soarta. În gara din care au pornit cu trenurile spre Siberia, Anița și copiii ei, Toader, Vasile și Mitruță, care aveau 11, 14 si respectiv 17 ani, au fost separați de capul familiei, despre care femeia avea să afle mai târziu doar că a murit, fără a primi niciun fel de alt detaliu.
Anița și băieții au fost urcați într-un vagon de vite umplut până la refuz cu români și evrei din Bucovina, femei, bărbați și copii din satul Mahala și din localitățile învecinate. Ajunși în Siberia, deportații au fost supuși unui regim de muncă forțată și de înfomatare, fiind hrăniți doar cu cantități infime de pâine și apă. Primele ierni au fost cele mai grele, iar lipsa fructelor și a legumelor a provocat o epidemie de scorbut, boală de care s-au vindecat mâncând iagode, un fel de dude.
Despre prima etapă a drumului și popasul într-un colhoz, povestea: “Era pe câmp și mazăre și cartofi, dar dacă te-ar fi prins că ai scos un cuib de
cartofi, sau ai luat mazăre, sau un pumn de grău, te lua la închisoare”. A urmat apoi călătoria spre Siberia: “Ne-a pornit pe unde era drum de iarnă, pe unde nu era deloc drum, peste câmpuri, prin mlaștini, prin apă, timp de aproape două săptămâni, până am ajuns la un orășel care se chema Bolșiareca, iar de aici, pe malul unei ape care se chema Iartîș, unde am așteptat în câmp deschis timp de cinci zile vaporul, care era plin de lume așa ca noi. Ne-a urcat și pe noi în vapor, m-a înghesuit de ședeam așa ca peștele în poloboc”.
Cu timpul s-au obișnuit cu frigul și traiul în Siberia, iar băieții au reușit să-și facă un rost. După cinci ani petrecuți dincolo de Cercul Polar, Anița Nandriș a putut trimite prima scrisoare rudelor rămase acasă.
Femeia și-a revăzut pentru prima dată satul natal după 15 ani, în 1957, când a făcut o călătorie la Mahala împreună cu fiul cel mic. În 1960 a decis să se întoarcă împreună cu copiii în Bucovina, dar redobândirea fostei gospodării nu a mai fost posibilă și Vasile, unul dintre băieți, s-a întors la muncă în Siberia, pentru a-și putea susține financiar familia ca să-și construiască o nouă locuință.
Anița Nadriș a decis să aștearnă pe hârtie calvarul prin care a trecut în timpul deportării în Siberia, iar povestea acestei femei simple a devenit una dintre cele mai importante mărturii scrise despre Gulagul sovietic.
Manuscrisul a ajuns clandestin în România chiar în perioada regimului comunist, fiind trecut peste graniță
în 1982 de Gheorghe Nandriș, nepotul Aniței, pe care l-a pus să jure că îl va aduce în țară. Editura Humanitas a publicat în 1991 volumul “20 de ani în Siberia. Amintiri din viață”, după ce acesta i-a trimis o scrisoare impresionantă lui Gabriel Liiceanu.
„Am fost şi eu martor, scria medicul în postfaţa cărții, am întors ultima pagină din amintirile Aniţei, cu respect pentru suferinţa sa şi aproape cu evlavie, ca pe o pagină din Biblie. Această biografie a unei familii de ţărani din Bucovina ar rămâne fără relevanţă sau ar trezi cel mult un sentiment de compasiune omenească dacă ar fi singulară. Dar ceea ce povesteşte Aniţa nu este numai tragedia unei familii, nici a unui sat, ci este tragedia întregului neam românesc din nordul Bucovinei.
În trânta ei cu destinul, se dovedeşte mai tare şi învinge. După aproape 20 de ani de surghiun, această femeie demnă îşi trimite copiii spre Moscova lui Hruşciov, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a-şi căuta drepturile. După multe peripeţii pe la tribunale şi procurori, care căutau să-i ameţească cu minciuni, aceşti copii, care au moştenit inteligenţa şi curajul mamei lor, obţin documente din care rezultă că au stat 20 de ani în Siberia «din greşeală», că ar fi «victime ale stalinismului». Ei pleacă din Siberia spre soarele Bucovinei, spre satul şi mormintele strămoşilor lor. Au intrat în casa lor după 20 de ani, exact în luna şi ziua când au fost răpiţi, 13 iunie 1941. Bătălia pentru supravieţuire a luat sfârşit. Mama a reuşit să-şi reaşeze copiii în cuibul lor. Oricine şi-ar fi considerat misiunea împlinită. Ea însă nu şi-a putut găsi liniştea decât după ce a depus mărturie scrisă asupra crimelor comunismului. Şi astfel, după ce a tors părul de câine în Siberia, a luat condeiul pentru a-şi mărturisi calvarul, scriind 360 de pagini, ca un poet”.
Anița Nandriș Cudla a murit pe 30 august 1986, la vârsta de 82 de ani, în satul ei natal, iar distinsul medic cardiolog Gheorghe Nandriș, care a fost mult timp şeful secţiei de cardiologie al Spitalului Judeţean Sibiu, a murit în 2020, la vârsta de 87 de ani.
