Pola Negri, pe numele său real Apolonia Chalupec, s-a născut pe 3 ianuarie 1897 în orașul Lipno, aflat pe atunci în Imperiul Rus (astăzi în Polonia), și a fost singurul copil supraviețuitor din cei trei ai polonezei Eleonora Kiełczewska. Potrivit viitoarei actrițe, mama ei provenea din nobilimea sărăcită, familia maternă pierzându-și averea după ce îl sprijinise pe Napoleon Bonaparte. Tatăl Polei, Juraj Chalupec, era un țigan slovac născut în Nesluša, de meserie tinichigiu. După ce bărbatul a fost arestat de autoritățile ruse pentru activități revoluționare și apoi trimis în Siberia, fetița și mama ei s-au mutat la Varșovia, unde au trăit în sărăcie, din salariul de bucătăreasă al Eleonorei.
Fetița a fost acceptată la Academia Imperială de Balet din Varșovia, iar primul spectacol în care a apărut a fost Lacul lebedelor, urmat de rolul principal în baletul Coppélia. Apolonia s-a îmbolnăvit însă de tuberculoză și a fost trimisă la un sanatoriu din Zakopane pentru a se recupera, iar în timpul convalescenței și-a ales pseudonimul Pola Negri.
Tânăra era foarte temperamentală și dornică de a deveni celebră, astfel că, imediat după recuperare, s-a întors la cursurile Academia din Varșovia, dar a urmat și cursuri private cu renumita actriță și profesoară poloneză Honorata Leszczyńska și a debutat într-un mic teatru din Varșovia pe 2 octombrie 1912.
Anul următor a apărut în primul ei film, a fost angajată în diverse teatre din oraș, iar până la sfârșitul Primului Război Mondial, s-a impus ca o actriță extrem de populară. Au urmat alte roluri în filme realizate la Varșovia, printre care „Bestia”, lansat în SUA sub numele „Dansatoarea poloneză”, „Room No. 13”, „Ultimul său gest”, „Studenții” și „Soția”.
Tânăra a devenit atât de populară, încât i s-a oferit oportunitatea de a se muta la Berlin în 1917, unde l-a cunoscut pe regizorul Ernst Lubitsch, care la acea vreme producea comedii pentru studioul german de film UFA.
Un an mai târziu a primit rolul principat într-un lung metraj, “The Eyes of the Mummy Ma”, care a avut un mare succes, următoarea peliculă în care a fost distribuită a fost “Carmen”, apoi „Madame Du Barry”, film care a fost atât de bine primit de public încât a doborât embargoul american asupra filmelor germane. Pola Negri și Lubitsch au realizat încă trei filme împreună, “Sumurun” (cunoscut ca „One Arabian Night”, în 1920), “Die Bergkatze” („The Wildcat”, în 1921) și „Die Flamme”, în 1922, dar actrița a lucrat și cu alți regizori.
Producătorii de la Hollywood, simțindu-se amenințați de ofensiva germană, au ales cea mai simplă cale de a anihila artiștii europeni: i-au “cumpărat” făcându-le oferte greu de refuzat. Regizorul Ernst Lubitsch a fost primul care a plecat în America, iar în 1921 studiourile Paramount au invitat-o și pe Pola Negri la Hollywood. Actrița a semnat un contract de 3.000 de dolari pe săptămână cu Paramount și pe 12 septembrie 1922 a ajuns la New York însoțită de un val de publicitate nemaivăzut până atunci.
A devenit rapid una dintre cele mai populare actrițe de la Hollywood și, cu siguranță, cea mai bogată femeie din industria cinematografică de la acea vreme. Locuia într-un conac din Los Angeles, asemănător ca mărime și ca stil cu Casa Albă și dicta tendințele modei feminine, unele dintre obiceiurile lansate de ea fiind la modă și astăzi, de exemplu pedichiura cu ojă de culoare roșie, cizmele de blană și turbanele care au înlocuit pălăriile în preferințele doamnelor.
Primele două filme realizate la Paramount au fost “Bella Donna”, din 1923, și „The Cheat”, ambele regizate de George Fitzmaurice. Inițial, producătorii au folosit-o pe Pola Negri în roluri de femme fatale misterioasă, dar curând actrița a devenit îngrijorată de faptul că îi este exploatată greșit cariera și imaginea și a aranjat cu fostul ei regizor, Ernst Lubitsch, să o distribuie în filmul “Paradisul interzis”, realizat în 1924, care a fost foarte apreciat de critici. A fost ultima dată când cei doi au lucrat împreună.
În 1926, actrița a jucat în “The Crown of Lies” și “Good and Naughty”, dar filmele ei ulterioare nu au avut un mare succes, motivul fiind, se pare, publicitatea negativă care i s-a făcut după comportamentul bizar de la înmormântarea lui Rudolph Valentino, când a leșinat teatral de câteva ori și a plâns exagerat de zgomotos în timpul funeraliilor. La scurt timp s-a căsătorit cu prințul georgian Serge Mdivani, dar se pare că decizia a luat-o pentru a scăpa de imaginea de văduvă disperată de la funeraliile îndrăgitului actor de origine italiană. Mai târziu, actrița poloneză a explicat reacția deplasată: “Este dificil pentru un străin care vine în America… Mi s-a spus atât de mult ce să nu fac, dar mi-a fost deosebit de greu. Emoțiile mele pot părea exagerate pentru americani pentru că eu nu pot să am reținerea și tactul anglo-saxon”.
În 1928, Negri câștiga 10.000 de dolari pe săptămână, dar după ultimul film pe care l-a realizat pentru Paramount Pictures, “Femeia din Moscova”, în care a jucat alături de Norman Kerry, a decis să nu-și reînnoiască contractul , să se retragă din cinematografie și să devină o simplă soție. Actrița a locuit la proprietatea sa, Château de Rueil-Seraincourt, lângă Vigny, după s-a căsătorit cu cel de-al doilea soț, dar „pensionarea” din 1928 s-a dovedit a fi de scurtă durată. După puțin timp a pierdut o sarcină și mai târziu a aflat că soțul ei îi folosea averea investind în afaceri speculative, ceea ce a tensionat relația în cuplu. S-a întors la actorie atunci când o companie independentă de producție i-a oferit rolul principal în “The Way of Lost Souls”, peliculă lansată în 1929, care a fost ultimul film mut al actriței.
Pola Negri s-a întors la Hollywood în 1931 pentru a începe filmările pentru primul ei film cu sunet, “A Woman Commands”, în 1932. După scurt timp de la încheierea filmărilor a primit un rol într-un spectacol de teatru, dar s-a prăbușit din cauza unei crize biliare în spatele cortinei, chiar după încheierea show-ului.
A revenit în Germania, unde a fost distribuită în filmul “Mazurka” din 1935, care a devenit unul dintre filmele preferate ale lui Adolf Hitler, fapt care, în 1937, a dat naștere unui zvon care spunea că ar fi avut o aventură cu dictatorul nazist. Actrița a dat în judecată revista franceză “Pour Vous”, cea care a publicat presupusa informație calomnioasă și a câștigat. După succesul filmului “Mazurka”, UFA, fostul studio cu care colaborase la începutul carierei ei, care era acum controlat de Joseph Goebbels, i-a oferit un nou contract, fiind distribuită în cinci filme: “Moscova-Shanghai”, “Madame Bovary” și „Tango Notturno”, în 1937, “Minciuna secretă”, în 1938 și “Noaptea deciziei”, în 1938, dar în toată această perioadă a locuit în Franța. După ce naziștii au invadat Parisul, Pola Negri a fugit înapoi în Statele Unite și inițial a trăit vânzându-și o parte din bijuterii, apoi a fost distribuită în comedia “Hi Diddle Diddle” din 1943 și a decis din nou să se retragă de pe scenă. În 1948, regizorul Billy Wilder a abordat-o pentru a-i oferi rolul Normei Desmond din filmul „Sunset Boulevard”, după ce Mae West, Greta Garbo și Mary Pickford refuzaseră să joace în peliculă, iar actrița a făcut același lucru.
De-abia în 1964 a mai acceptat un rol, cel al excentricei colecționare de bijuterii din filmul Walt Disney „The Moon-Spinners”, filmat la Londra pe parcursul a două săptămâni. În această perioadă a făcut senzație apărând în fața presei londoneze adunate în fața hotelului ei în compania unui ghepard pe care îl ținea într-o lesă de oțel. În același an a primit un premiu onorific din partea industriei cinematografice germane pentru activitatea sa, iar în 1970 și-a publicat autobiografia, “Memoirs of a Star”.
În 1975, regizorul Vincente Minnelli i-a oferit rolul Contesei Sanziani în “A Matter of Time”, dar Pola Negri nu a acceptat din cauza stării ei de sănătate precare din acel moment.
Viața personală a actriței de origine poloneză a fost urmărită cu mult interes de jurnaliștii americani. Primul ei soț a fost contele Eugeniusz Dąbski, dar mariajul s-a dovedit a fi de scurtă durată. Cei doi se căsătoriseră pe 5 noiembrie 1919, înainte ca ea să ajungă în Statele Unite, dar căsătoria a fost dizolvată în 1922.
După ce a început să lucreze în America, ziarele au publicat nenumărate articole despre presupuse relații amoroase cu diverse celebrități, printre care cele cu actorii Charlie Chaplin, Rod La Rocque și Rudolph Valentino, a cărui soție a spus că a fost până la moartea lui, în 1926, susținând pentru tot restul vieții că Valentino a fost marea ei dragoste.
Pola Negri s-a recăsătorit pe 14 mai 1927 cu auto-intitulatul prinț georgian Serge Mdivani, dar opinia publică a criticat-o dur pentru că a făcut această alegere la mai puțin de nouă luni de la dispariția lui Valentino la funeraliile căruia făcuse scenele spectaculoase despre care presa relatase din abundență.
Actrița a divorțat de georgian pe 2 aprilie 1931 și a avut apoi o aventură cu Russ Columbo, iar când s-a întors în Statele Unite la începutul anilor 1940, a devenit prietenă apropiată a bogatei moștenitoare Margaret West, care era și actriță de vodevil și pe care o cunoscuse în anii ‘30. Cele două au locuit în aceeași casă, mai întâi într-o reședință aflată în Los Angeles, unde a îngrijit-o și pe mama ei, pe atunci în vârstă de 88 de ani, și mai târziu în Bel Air.
În acea perioadă Pola Negri și-a petrecut timpul strângând fonduri pentru organizațiile caritabile catolice, iar după moartea mamei, în 1954, Pola și Margaret West s-au mutat în San Antonio, Texas. Actrițele au locuit împreună până la moartea lui Margaret în 1963, biograful lui Rudolph Valentino sugerând că Pola era bisexuală.
Actrița a murit pe 1 august 1987, la vârsta de 90 de ani, la spitalul din San Antonio, din cauza unei pneumonii, fiind înmormântată în cimitirul Golgota din East Los Angeles, alături de mama ei, Eleonora. Pentru că nu a avut copii, frați sau alte rude, și-a lăsat cea mai mare parte a averii Universității St. Mary din Texas, care a primit inclusiv o colecție de suveniruri și mai multe copii rare ale filmelor sale, iar o altă parte din averea ei a fost oferită călugărițelor poloneze din Ordinul Serafic.
