Antoni Placid Gaudí s-a născut pe 25 iunie 1852 la Riudoms, un sat situat la 4 kilometri de Reus, în provincia Tarragona, fiind al cincilea și ultimul copil al arămarului Francesc Gaudí și al Antòniei. Arhitectul va mărturisi mai târziu că a descoperit sensul spațiului în atelierul tatălui său, datorită țevile ondulate pe care le manevra acesta. Gaudí nu a avut niciodată o stare de sănătate prea bună, a fost diagnosticat în copilărie cu reumatism, iar problemele de sănătate îl împiedicau să se joace cu alți copii, însă a compensat cu numeroase plimbări, obicei pe care l-a păstrat până la sfârșitul vieții.
Doi dintre frații lui au murit la vârste fragede, la 2 și 4 ani. Un alt frate mai mare, Francesc, a murit în anul 1876 din cauze necunoscute, imediat ce obținuse diploma de medic, iar moartea lui a fost urmată de cea a mamei viitorului arhitect. Sora lui mai mare, Rosa, a încetat și ea din viață în anul 1879, lăsându-și fiica în responsabilitatea tânărului, iar în scurt timp Gaudi s-a mutat la Barcelona, împreună cu tatăl și nepoata sa.
Antoni Gaudí a obținut titlul de arhitect în 1878 și în acel moment l-a cunoscut pe Eusebi Güell i Bacigalupi, un industriaș bogat, care a fost fascinat de talentul lui. Dorind să-l cunoască mai bine, l-a invitat în casa sa și cei doi au început astfel o relație de prietenie care a durat până la moartea omului de afaceri. Acesta i-a oferit artistului resursele financiare pentru a realiza cele mai importante opere ale sale: Palatul Güell, Parcul Güell, Cripta Güell sau Pavilionul Güell.
Parcul Guell, decorat în stilul unic al lui Gaudi, are forme ondulate asemănătoare unor râuri de lavă, pasaje acoperite cu coloane de forma unor copaci, stalactite și forme geometrice. Multe din suprafețe sunt decorate cu bucăți de ceramică sau sticlă colorate în stil mozaic numit Trencadis, creat din cioburi sparte de faianță.
Când artistul a preluat proiectul, zona a fost defrișată, dar a ordonat plantarea unei noi vegetații, alegând speciile mediteraneene cele mai potrivite pentru teren: pini, salcâmi, stejari, eucalipt, palmieri, chiparoși, smochini, migdali.
Gaudi și-a dedicat în întregime viața profesiei, nefiind atras niciodată de ideea unui mariaj. A fost îndrăgostit de o singură femeie, profesoara Josefa Moreu, dar sentimentele nu au fost reciproce și arhitectul s-a refugiat în munca la cea mai importantă operă a sa. catedrala Sagrada Família, care a fost finanțată din fonduri publice și la care a continuat să lucreze până la moartea lui.
Biserica are 18 turnuri ce îi reprezintă pe cei 12 apostoli, cei 4 evangheliști, Sfânta Fecioară și, cel mai înalt turn, pe Iisus Hristos, și trei fațade: a Nașterii (spre est), a Gloriei (spre sud) și a Patimilor (spre vest). Fațada Nașterii este cunoscută și sub denumirea de fațada Vieții sau a Bucuriei ori a Crăciunului, iar sculpturile de aici sunt inspirate din capitolele din Biblie referitoare la copilăria lui Iisus. Fațada Patimilor este denumită așa după Patimile lui Iisus, respectiv, durerea, sacrificiul si moartea și, ca și celelalte, are trei intrări ce reprezintă mila, speranța și credința, și 4 turnuri. Fațada Gloriei, principala fațada a catedralei, va fi intrarea principală atunci când construcția va fi finalizată, în 2026.
Odată cu trecerea anilor, arhitectul a devenit din ce în ce mai devotat Bisericii Catolice, a adoptat un stil de viaţă ascetic, îmbrăcându-se ca un muncitor, ţinând deseori post, iar în ultimele luni ale vieţii a dormit într-o cămăruţă aflată pe șantierul catedralei.
Pe 7 iunie 1926, Antoni Gaudi a fost lovit de un tramvai. Grav rănit, având sângerări puternice, încă mai respira, dar, din pricina faptului că îşi neglijase aspectul exterior, a fost confundat cu un cerşetor şi a fost transportat la Spitalul Santa Creu, unde erau duşi de obicei vagabonzii şi săracii oraşului.
Pentru că nu avea acte la el, identificarea a fost imposibilă, dar a doua zi capelanul catedralei Sagrada Familia a vizitat instituția şi l-a recunoscut, moment în care doctorii au încercat din răsputeri să îl salveze. După trei zile, marele arhitect s-a stins din viață, iar pe 12 iunie a avut loc slujba de înmormântare precedată de o procesiune impresionantă care a pornit de la spital şi s-a încheiat la Sagrada Familia.
Zece ani mai târziu, autorul unui reportaj publicat de revista Ilustrațiunea română se îndoia de continuarea lucrărilor la catedrala lui Gaudi:
“Barcelona… Mulţi îşi vor aminti, desigur, vedeniie halucinante cu care jongla Paul Morand in frumoasa lui „Noapte catalană” din cartea „Ouvert la nuit”. Barcelona, oraşul istoric şi oraşul industrial, învestmântat în brumele mării şi vibrând de viaţa tumultoasă a unui întreg milion de locuitori veniţi din cele mai neastâmpărate unghere ale peninsulei!
Imigraţia interioară nu este însă singura care dă oraşului viaţa lui plină de pitoresc şi de însufleţire; înainte de toate, Barcelona este un oraş cosmopolit în care roiesc străinii veniţi din lumea celor patru vânturi. Şi acest torent necurmat de călători a făcut mult, fără îndoială, pentru ca la concursul internaţional al celor mai frumoase oraşe europene în 1923, Barcelona să primească diadema regală odată cu premiul I.
În Barcelona, plimbările te aşteaptă pretutindeni, iar monumentele celebre îţi ies singure în cale. Să hoinărim puţin; nu ne vom opri prea mult în faţa superbelor clădiri ce încadrează străzile confortabile. Să trecem pe lângă bătrâna Catedrală, iar de acolo să ne îndreptăm repede spre celebrul templu Sagrada Familia, cel mai extraordinar monument din Barcelona din întreaga Spanie şi poate din întreaga lume, dacă luăm în consideraţie faptul că, deşi construit în secolul nostru, nu are în el stilurile arhitectonice clasice. Acest templu e o biserică creştină ce aduce mai mult cu un templu indian și e opera unui geniu chinuit, obsedat de viziuni fantasmagorice, care a murit lăsând patriei sale acest juvaer, neterminat nici azi, și ducând cu sine în altă lume secretul artei sale fantastice.
În adevăr, arhitectul Gaudi care, ca orice geniu, a fost considerat de cei mai mulţi nebun, a creat această minune arhitectonică nu numai pe hârtie, ci a luat parte efectivă la construirea ei, muncind alături de lucrătorii săi cu o ardoare mereu nemulţumită, care-l făcea adesea să distrugă în câteva clipe, asemenea unui nou meșter Manole, munca unor zile sau chiar săptămâni.
Şi astfel, lucrând cu înfrigurare, zidind, dărîmând şi iar zidind, a ridicat acele ziduri măestrit săpate, încoronate de turnuri şi turnuleţe ce par nişte suliţe şi dintre care se ridică uriaşe, totuşi de un aspect extraordinar de fragil, cele patru turnuri, ajurate asemenea unor faguri de miere.
Dar Gaudi n-a trăit să-și desăvârșească opera. Un stupid accident de tramvai l-a doborît într-o zi când se ducea pe șantier. Pe patul spitalului, unde fusese dus, dându-și seama că nu va mai avea decât câteva clipe de trăit, el avu un singur gând: să nu lase pe alţii să-i continue opera. Şi în acest scop, ceru servieta cu planurile şi într-un moment de neatenţie a celor din jur le scoase şi le dădu foc. Acest gest poate fi pus pe seama egoismului artistic al unei clipe de nebunie sau a dragostei neţărmurite a artistului pentru arta sa.
Aceasta a făcut ca acest monument să fie înzecit de impresionant, tocmai prin faptul că a rămas neterminat şi că nu s-a mai găsit nici un artist care să îndrăznească să continue opera genialului Gaudi. Restul, sfârşitul, nu va fi niciodată. Toate dificultăţile care au trebuit să fie învinse pentru a realiza cei ceea ce s-a creat sunt aproape nimic faţă de ceea ce mai rămâne de făcut.
Macheta acestui monument unic îţi poate da o idee departe de realitate. În sfârşit, să treci apoi în goana automobilului pe Paseo de Gracia, unde se plimbă nobleţea Barcelonei, şi vei fi iarăşit uimit de măreţia caselor şi palatelor, între care se înalţă „Casa Mila y Camps”, o altă minunată operă a genialului Gaudi, care, de altfel, a mai fericit oraşul şi cu alte construcţii fantastice, cum sunt cele din parcul Guell, afară, bineînţeles, de cele din Madrid şi alte oraşe spaniole. Ce vor fi ajuns ele acum?!”
*** Mihai Tican Rumano, Sagrada Familia, Ilustrațiunea Română, 1936
