Casa Milà din Barcelona. Povestea proprietarilor

Casa Milà, cunoscută sub numele La Pedrera, a fost ultima reședință privată proiectată de arhitectul Antoni Gaudí în Barcelona și a fost construită între 1906 și 1912 pentru Roser Segimón și soțul ei, Pedro Milà. Roser Segimón era văduva bogată a unui anume Josep Guardiola, un fost colonist întors din America de Sud, care își făcuse averea exploatând o plantație de cafea în Guatemala. Al doilea ei soț, Pere (Pedro) Milà, era avocat, industriaș și politician, cunoscut pentru stilul său de viață excentric.

Milà și Segimón s-au căsătorit pe 9 iunie 1905 și au cumpărat o casă cu grădină care ocupa o suprafață de 1.835 de metri pătrați și se afla pe Paseo de Gracia. În septembrie, cei doi l-au însărcinat pe Gaudí pentru construirea unei case noi pe acel loc, având în plan să locuiască la etajul întâi și să închirieze restul apartamentelor. Pe 2 februarie 1906, proiectul a fost prezentat Consiliului Local din Barcelona și lucrările au început după ce marele arhitect a obținut permisiunea să demoleze clădirea existentă.

Reședința a fost finalizată în decembrie 1910, iar proprietarul i-a cerut lui Gaudí să-i ofere un certificat de siguranță, pe care Consiliul Local l-a autorizat de-abia în octombrie 1911. Pe 31 octombrie 1912, Antoni Gaudí a emis certificatul care atesta că, în conformitate cu planurile sale, lucrările au fost finalizate și întreaga casă este gata pentru închiriere. Clădirea nu a respectat absolut nicio regulă convențională, motiv pentru care Gaudí a primit multe critici, iar structura unică a casei a fost ridiculizată de locuitorii din Barcelona și de multe publicații ale timpului. Gaudí, un catolic fervent, își propusese să transforme Casa Milà într-un simbol spiritual și a introdus elemente religioase în lucrarea sa, printre care un fragment de rozariu pe cornișă și mai multe statui ale Fecioarei Maria, precum și statuile arhanghelilor Mihail și Gabriel.

După Semana Trágica, confruntările violente între armata spaniolă și anarhiști desfășurate între 25 iulie și 2 august 1909, proprietarul a decis că ar fi mai prudent să renunțe la statuile religioase. Gaudí se gândise la acel moment să abandoneze proiectul, dar un preot l-a convins să continue.

Casa Milà nu a fost construită în întregime după specificațiile marelui arhitect, iar administrația locală a ordonat demolarea elementelor care depășeau standardele de înălțime pentru oraș și a amendat familia pentru mai multe încălcări ale normelor în construcții.

În 1940, Pedro Milá a murit, iar văduva lui, Roser Segimon, a vândut proprietatea șase ani mai târziu pentru suma de 18 milioane de pesetas lui Josep Ballvé i Pellisé, proprietarul mai multor magazine aflate pe Ronda de Sant Antoni. Acesta se afla în parteneriat cu familia lui Pío Rubert Laporta, iar cei doi au fondat Compañía Inmobiliaria Provenza pentru a se ocupa de administrarea clădirii. Roser Segimon a continuat să locuiască în Casa Milá până la moartea ei, în 1964.

Tot Gaudí a proiectat și mobilierul special pentru reședința cuplului Mila, inclusiv accesoriile, lămpile, decorațiunile pentru tavane, iar acesta a fost un motiv de mari neînțelegeri cu doamna Roser Segimon, care s-a plâns că nu mai există nici un perete liber pentru a-și așeza pianul ei Steinway. Răspunsul lui Gaudí a fost tăios: “Atunci cântă la vioară!” Din păcate, după moatea arhitectului, proprietara Casei Mila a aruncat cea mai mare parte a mobilierului original. Unele piese au fost recuperate și se află astăzi în colecții private, altele sunt găzduite de Muzeul Modernismului Catalan.

În 1953, proprietarii l-au însărcinat pe Francisco Juan Barba Corsini să transforme cele 13 spălătorii existente în clădire în apartamente orientate spre stradă, lăsând un hol comun pe partea interioară, iar camerele au fost reproiectate și mobilate în stilul tipic al anilor ’50 folosindu-se cărămidă, ceramică și lemn pentru compartimentarea lor. După moartea văduvei, primul etaj a fost împărțit în cinci apartamente, în loc de cele două originale.

Compania de asigurări Northern a preluat administrarea etajului principal în 1966. Până atunci, Casa Milà găzduise o sală de bingo și spații de birouri, dar costurile de întreținere erau foarte ridicate și nu au fost făcute la timp reparațiile necesare, astfel că în 1971 au apărut primele avarii la clădire.

Opera lui Gaudí a fost încadrată în clasa monumentelor istorice și artistice pe 24 iulie 1969, însă acest statut nu a schimbat mult starea casei până la începutul anilor 1980. Interiorul a fost pictat într-un maro șters și multe dintre schemele de culori interioare s-au deteriorat.

În 1984, clădirea a devenit parte a Patrimoniului Mondial UNESCO, apoi Consiliul local al Barcelonei a încercat să închirieze primul etaj pentru birouri, dar nu a apărut niciun doritor și, în cele din urmă, cu o zi înainte de Crăciunul anului 1986, banca spaniolă Caixa Catalunya a cumpărat La Pedrera pentru 900 de milioane de pesetas. Pe 19 februarie 1987, investitorii au început lucrările de restaurare și curățare a fațadei, nivelul întâi  a fost renovat complet și deschis pentru vizitare în anul 1990, iar parterul a devenit spațiu expozițional pentru artă modernă.

Casa Milà este formată din două clădiri structurate în jurul a două curți, ceea ce oferă suficientă lumină pentru cele nouă etaje (subsol, parter, mezanin, etaj principal, patru etaje superioare și un pod). Unul dintre cele mai spectaculoase elemente ale clădirii este acoperișul, pe care se află luminatoare, ieșiri de scări, ventilatoare și coșuri de fum. Toate aceste elemente, construite din cărămidă, marmură spartă sau sticlă au, pe lângă funcția arhitecturală, și una artistică, fiind, de fapt, sculpturi integrate în clădire.

Apartamentele au tavanele tencuite cu reliefuri dinamice, ușile din lemn sunt lucrate manual, la fel ca și ferestrele și mobilierul. Scările au fost gândite ca intrări de serviciu, pentru că accesul se făcea cu liftul. Excepția a fost etajul I, pentru care arhitectul a adăugat o scară interioară monumentală.

Caracteristica principală a Casei Milà este fațada sa din piatră autoportantă care se conectează la structura fiecărui etaj prin intermediul grinzilor de fier curbate ce înconjoară perimetrul fiecărui etaj. Acest sistem de construcție permite, pe de-o parte, deschideri mari la fațadă, oferind lumină naturală interioarelor, iar pe de altă parte, structurarea independentă, astfel încât pereții interiori să poată fi dărâmați fără a afecta stabilitatea construcției.

În prezent, Casa Mila este folosită pentru cinci scopuri diferite: are o funcție turistică, clădirea fiind deschisă vizitelor publicului, are utilitate culturală și socială – găzduiește expoziții și conferințe, încă există și locuințe rezidențiale închiriate în clădire, are un rol administrativ, fiind sediul Fundației Catalunya La Pedrera și este și spațiu comercial, la parter fiind mici magazine.