Aristide Caradja a venit pe lume 28 septembrie 1861 la Dresda, într-o familie nobilă, de origine greco-bizantină, și a fost atras de lumea gâzelor din copilărie.
Încă de la 8 ani, cutreierând câmpurile însorite de lângă conacul familiei de la Grumăzești, se oprea ceasuri întregi urmărind zborul fluturilor, iar de atunci pasiunea pentru aceste mici viețuitoare nu l-a mai părăsit.
În adolescență, între 16 și 18 ani, a studiat pianul la Dresda, cu cunoscutul maestru Hans von Bülow, tânărul fiind socotit unul dintre cei mai talentați interpreți din Europa. Extrem de sensibil și timid, muzicianul nu a putut depăși însă emoția confruntării cu publicul. A cântat toată viața, dar numai singur, după cum tot singur căuta în plimbările sale pe pajiști însorite „petalele zburătoare“.
La insistențele părinților, Caradja a urmat Facultatea de Drept din Toulouse, dar, fără știrea nimănui, a audiat în același timp cursuri de zoologie, botanică, geologie și paleontologie. Nu a obținut o diplomă în științele naturii, de aceea spunea deseori mai târziu, cu umor, că este „un naturalist clandestin”. În timpul studenției a lucrat cu celebrul entomolog Auguste d’Aubuisson, cercetând fluturii din Departamentul Haute Garonne, iar în 1883, la vârsta de 22 de ani, a publicat o amplă lucrare pe această temă.
După moartea tatălui său, a revenit în țară și s-a stabilit definitiv la conacul familiei din Grumăzești, aproape de Humuleștii lui Creangă, lângă Târgu-Neamț. Casa impunătoare, cu ferestre largi, luminoase, era așezată într-un parc uriaș, cu alei nesfârșite și arbori seculari. Caradja l-a păstrat așa cum era, nu a tuns pomii „franțuzește“, nici nu a amenajat grădina după moda englezească, fiindcă numai astfel cele zece hectare puteau găzdui, iar el putea descoperi, vietățile caracteristice regiunii.
Aici, înconjurat de liniștea de acasă, biologul a început să colecteze fluturii din parcul său, apoi pe cei din partea muntoasă a Moldovei, pe urmă din toată țara. Caradja a centralizat toate datele apărute până atunci în publicațiile din România și, după o analiză aprofundată, a publicat la Dresda, la sfârșitul secolului XIX, una dintre cele mai importante lucrări ale sale. Între anii 1901 – 1905, a alcătuit singurul catalog complet până la acea dată pentru lepidopterele mici.
În modestul târgușor Grumăzești au început să sosească publicații prețioase, cărți rare, exemplare de fluturi din toată țara și, curând, din toată lumea. Pasionatul entomolog a cheltuit sume uriașe, pentru că avea o situație materială foarte bună, și, fără a cruța niciun efort, a cumpărat piese de mare valoare științifică din cele mai importante colecții ale vremii, nu numai pentru formele lor exotice sau pentru frumusețea culorilor, ci pentru a le studia și descrie, așa cum s-a întâmplat cu tipurile și paratipurile ce au făcut obiectul trilogiei despre fluturi care a apărut în anii 1910 – 1920.
Cu timpul, în târgul din Moldova nu au sosit doar reviste, cărți și cutii cu fluturi, ci și savanți de pretutindeni, iar conacul lui Aristide Caradja a devenit un centru științific recunoscut în lumea întreagă. O serie de naturaliști străini l-au vizitat pentru a-l cunoaște, pentru a-l consulta, pentru a apela la cunoștințele lui.
Cercetătorul avea teorii noi despre legăturile dintre diferite regiuni zoogeografice, dar, ca să le aprofundeze, trebuia să-și îmbogățească necontenit colecțiile, de aceea a finanțat și a îndrumat expediții științifice spre locuri îndepărtate pentru a aduna în special microlepidoptere, așa cum s-a întâmplat cu expediția lui Stauder în Sicilia și cea a lui Fassl în America de Sud.
Biologul român a fost în acei ani solicitat să studieze imensul material strâns în marile expediții ale epocii, dar, pentru că din 1924 s-a ocupat mai ales de fluturii asiatici, a preferat schimbul cu cercetătorii care îi trimiteau exemplare inedite și informații științifice din China, Manciuria, din Ural, Armenia, Anatolia, Palestina, Tunisia, Algeria sau Spania. De ce din aceste regiuni? Fiindcă pe Caradja îl interesa fauna eurasiatică, căutând originea faunei europene care, după opinia sa, în timpul ultimei glaciațiuni, se schimbase, recolonizarea făcându-se din regiunea Mediteranei și din Asia.
A cumpărat, tot în acea perioadă, fără să ezite, exemplare extrem de rare și de scumpe, inaccesibile colecționarilor obișnuiți. Iată o singură întâmplare: valetul unui baron danez, care îl ajuta pe stăpânul său să pregătească și să aranjeze microlepidopterele, a moștenit colecția acestuia. Ulterior, a vândut jumătate din ea prințului Romanov, fratele țarului Nicolae al II-lea, iar cealaltă jumătate, lui Aristide Caradja.
Un pasionat naturalist amator, H. Hone, stabilit în China timp de 8 ani (1917 – 1925) ca reprezentant al firmei Agfa, colecta fluturi din diferite zone ale țării. Acesta i-a scris savantului român, care i-a trimis bani și mai ales prețioase sugestii privind cele mai potrivite locuri pentru colectare, și astfel a primit peste 400.000 microlepidoptere. Începând din 1934, și-a concentrat toată energia pentru cercetarea acestor fluturi minusculi sosiți din China, publicând 22 de lucrări, unele în colaborare cu Ed Meyrick, un mare specialist de la British Museum.
Aristide Caradja a alcătuit pas cu pas o colecție impresionantă, care cuprindea peste 125.000 de exemplare, Donată Muzeului Grigore Antipa în 1944, comoara a devenit un tezaur național de valoare mondială, dar a trecut și prin situații dramatice.
Bombardamentele din 1944 au lovit grav Muzeul Antipa, dar fluturii prințului au fost salvați, fiind adăpostiți temporar sub o scară. La cutremurul din 1977, dulapul care adăpostea cea mai prețioasă piesă, un fluture mare din China, existent probabil în doar trei muzee din lume, s-a prăbușit. Din fericire, insecta a scăpat intactă.
Cum arată „tezaurul Caradja”? O descriere ne este oferită de un articol publicat de revista Magazin, în 1978:
„La exterior, niște dulapuri simple, în mare parte cele originale, care conțin cutii din lemn de trandafir, comandate de savant la Viena. Pe fundul de sticlă al fiecărei cutii, înșirate în ordine științifică, se află toate nuanțele naturii, perfect îmbinate. Armonia culorilor este desăvârșită. Superlativul – chiar și în sens științific – poate fi descoperit în fiecare cutie.
Cei mai mari fluturi de noapte ating 28 de centimetri. Cei mai spectaculoși provin din Brazilia, albastrul lor pare să reverbereze. În general, la tropice, culorile acestor insecte sunt incredibil de vii și profunde. Cei mai frumoși fluturi sunt cei din Madagascar, policromi, cu sclipiri adamantine. Prinderea lor în natură este interzisă, dar fluturii malgași sunt crescuți în laborator și apoi vânduți pretutindeni. Fluturii cu culoarea cea mai rară, un verde intens, cu irizații metalice, sunt întâlniți doar în insulele din Pacificul de Sud.
Unii au aripi translucide, aproape de nevăzut, asemenea unor vitralii vii, alții par brodați cu aur sau încrustați cu pulbere de safir. Există exemplare cu forme neobișnuite, menite să imite frunze uscate, scoarță de copac sau chiar ochi de pradă, toate strategii uimitoare de camuflaj sau intimidare, deslușite cu răbdare de Caradja în ani de cercetare minuțioasă.
Cei mai masivi dintre fluturi sunt Coscinocera hercules și poate cei mai vechi sunt cei din craterul unui vulcan stins, Eudrahmaea europaea, provenind din colecția unui conte italian. Exemplarele cele mai rafinate sunt fluturii Paradis, verzi, cu galben și negru, purtând chiar pene parfumate pentru… maximum de atracție. Exemplarele cele mai rudimentare sunt fluturii primitivi din Australia, fără trompă, cu fălci, ca gândacii, iar cei mai colorați, cei din Malaezia: fluturi galbeni, roșii, ruginii, sau cu aripile desenate într-o grafică fină, alb-negru, fluturi care seamănă cu panseluțele.
Colecția nu este doar o acumulare de frumuseți naturale, ci o adevărată enciclopedie a lumii lepidopterelor, cu mii de specii clasificate, unele descrise pentru prima oară chiar de savantul român. Cu o acribie de bijutier, a notat originea fiecărui exemplar, data și condițiile capturării, însoțind fluturii cu fișe detaliate și desene tehnice”.
*** Magazin, 1978
„Cine îl vede pentru întâia oară pe acest exemplar de rasă al elitei noastre științifice este, fără îndoială, impresionat de prezența sa impunătoare: înalt, subțire, mlădios, chiar acum, când revede – pentru a 84-a oară – natura îndrăgită, în măsura în care a cunoscut-o mai temeinic decât oricine în adâncurile ei tainice.
Cine se apropie mai mult de Aristide Caradja se simte atras, învăluit de expresivitatea unei figuri alcătuite din linii fine, parcă desprinsă dintr-un tablou de El Greco; de privirea-i pătrunzătoare, care strălucește din ochii larg deschiși sub o frunte lată, boltită, neîncrețită de cutele amărăciunilor, senină; de gestul reținut al unor mâini cu degete lungi și delicate, menite să mânuiască penelul pe pânză sau să alunece ușor pe fildeșul alb-negru al clavirului.
Cine are însă fericirea să se întrețină mai îndelung cu A. Caradja se simte cucerit de vorbirea-i prietenoasă, domoală ca un adagio cu tâlcuri misterioase, desprins dintr-o simfonie beethoveniană; de politețea firească a unui adevărat nobil și, mai ales, de modestia în forma ei autentică, nesilită, întâlnită doar la adevărații oameni de știință, la adevărații artiști și veritabili filosofi”, nota savantul Traian Săvulescu în Memoriile Secțiunii Științifice din Analele Academiei Române, 1944 – 1945.
Cercetătorul s-a stins din viață pe 29 mai 1955, la vârsta de 94 de ani, și a fost înmormântat în cavoul familiei de la Cimitirul Bellu din București, acolo unde se odihnea și soția sa, Matilda (născută Grecianu), cu care era căsătorit din 1891 și care se stinsese în 1945. Singura fiică a cuplului, Marcela Elena, a fost soția diplomatului Constantin Karadja.
Aristide Caradja a fost membru de onoare al Academiei Române, specialist în zoogeografia lepidopterelor și un distins filozof, care a interpretat „imensul material al faptelor, în studii despre cauzalitatea fenomenelor biologice, enunțînd teorii deosebit de îndrăznețe pentru a contribui la dezlegarea enigmelor originii și evoluției fluturilor”, după cum spunea dr. Aurelian Popescu-Gorj, fostul său elev, șef al secției de entomologie a Muzeului Grigore Antipa în anii ‘70. Acesta a fost desemnat de savant, prin testamentul său științific, să-i continue cercetările și a evocat astfel prima întâlnire cu profesorul:
„Aveam 14 ani și îmi petreceam vacanța la mare. Ca orice copil, fermecat de culorile fluturilor, încercam să-i prind cu pălăria. Într-o seară, m-am întâlnit cu Aristide Caradja, care, coborât parcă dintr-un tablou de El Greco, prindea fluturii la lumina lunii. Ca să mă încurajeze în practicarea acestui «sport», mi-a dăruit 5 cutii cu cei mai frumoși fluturi europeni, o adevărată încântare pentru începuturile mele entomologice.
De asemenea, mi-a dăruit materialul necesar colecționării, preparării și m-a învățat să fac acest lucru științific. Am continuat timp de 7 ani să prind fluturi, să-i trimit la Grumăzești, contribuția mea fiind uneori amintită ca a celui care este «der junge Herz Aurelian Popescu».
Între timp, însă, «sportul» se transformase în pasiune și, la terminarea liceului, i-am anunțat dorința mea de a mă face naturalist și de a-i continua activitatea…”
