În clădirea Muzeului Zoologic de la Șosea locuiește Grigore Antipa, directorul acestei instituțiuni. În ciuda vârstei sale destul de înaintate, acest cercetător cu o activitate prodigioasă, departe de a avea figura severă a savantului cu spiritul plutind în nouri, manifestă bonomia vioaie a moldoveanului isteț, practic, și un simț adânc al realităților. E atât de degajat și glumeț încât nu bănuiești că omul consacră încă la 70 de ani, peste 16 ore pe zi, în îndeletniciri atât de anevoioase și de aride.
Locuința situată într-o aripă a Muzeului Zoologic, instituție de care este legată viața și sufletul lui Grigore Antipa, oglindește de minune cele două fațete ale temperamentului său. De-o parte biroul de studii, sobru, îmbâcsit de cărți, arhive, hărți, etc. De altă parte, restul camerelor, în care domnește o atmosferă discretă de veche noblețe: tablouri rare de maeștri cu renume mondial, portrete de savanți, fotografiile membrilor din familia regală și ale diverselor personalități mondiale, alături de adevărate giuvaeruri artistice, vaze antice etc.
Un om de serviciu mă introduce în biroul savantului. Am în fața mea o personalitate mult mai bine cunoscută și apreciată peste hotare decât în cuprinsul țării, pentru care și-a jertfit cu o râvnă extraordinară toată viața sa laborioasă.
— Câteva cuvinte, domnule profesor, despre viața și opera dv.
— S-o luăm, dacă vrei de la naștere, răspunde zâmbind și privind peste ochelari interlocutorul meu. Locul nașterii: Botoșani. Data: 10 Decembrie, 1867. Studiile secundare le-am făcut la Iași, la „Institutele Unite”, școala junimiștilor. După ce mi-am luat bacalaureatul la 16 ani, am urmat la Jena (în Germania), științele naturale, având ca profesor, între alte somități, pe celebrul savant Ernest Haeckel. Trebuie să știi că Jena este orașul universitar prin excelență, iar Universitatea locală se bucură de privilegiul de a adăposti catedra de zoologie, cea mai celebră din lume.
Ca elev și asistent al lui Haeckel, am avut prilejul să dobândesc nu numai serioase cunoștințe de zoologie, ci o metodă de lucru, o disciplină indiscipensabilă adevăratului „cercetător” sau „forscher”, ca să folosesc termenul consacrat. În 1891, mi-am luat doctoratul în științe cu o lucrare „Despremeduze”.
— Cuprindea această teză un punct de vedere nou în știință?
— Era, firește, o contribuție originală. Spre deosebire însă de punctul de vedere greși, care domnește la noi, unde doctoratul e considerat ca prima si ultima lucrare, după care candidatul poate să doarmă liniștit pe laurii săi, în occident teza de doctorat nu reprezintă decât primul pas în activitatea științifică. Este mai mult o probă că studentul nu e numai un simplu buchet, ci are aptitudini de a coordona metodic, pentru a deveni astfel un cercetător într-o anumită ramură. În ceea ce mă privește, lucrarea mea de doctorat a fost primită cu mențiunea „Summa cum laude”, mențiune care n-a fost acordată de Haeckel decât de trei ori în interval de 25 de ani, și anume lui Joh. Walter, colegului meu Drisch, succesorul la catedra lui Wund, și mie.
— După aceea v-ați reîntors imediat în țară?
— Nu imediat. După doctorat și chiar ca student am făcut numeroase călătorii de studii în străinătate. Astfel, la sfârșitul anului 1891, am lucrat la „Institutul Internațional de Zoologie” din Neapole, înființat de regretatul zoolog Dohrn, fost profesor la Jena. Trebuie să știi că acest institut a rămas până-n zilele noastre unul din cele mai importante în acest gen. Apoi am făcut un stagiu de practică în laboratoarele maritime de la Helgoland în Marea Nordului, la Villefranche, pe coastele Mării Ligurice, în laboratorul de la Bergen, din fiordurile Norvegiei, etc. An cu an, făceam asemenea excursiuni de interes științific, obicei pe care l-am păstrat de altfel toată viața. Astăzi mă simt acasă nu numai în Delta Dunării și pe țărmul apelor românești, ci și pe coastele Mării Nordului sau pe acele ale Mediteranei.
— Când ați început activitatea în România?
— În toamna anului 1892 m-am reîntors în țară. Regele Carol I și Dimitrie Sturza auziseră de mine și de activitatea mea în occident. Am avut astfel prilejul să fiu primit în audiență de regretatul Suveran, căruia i-am remis un memoriu asupra necesității introducerii unei pisciculturi raționale în apele românești.
Am fost însărcinat cu studiul pescăriilor din regiunea Dunării. Or, pentru a rezolva această problemă atât de importantă, era absolut necesar să se stabilească în prealabil biologia peștilor din apele românești. O serie întreagă de monografii între care citez „Studiul Clupeidelor Mării Negre”, apărut în analele Academiei din Viena, și „Fauna ihtiologică a României”, operă premiată de Academia Română, elucida principalele puncte ale problemei.
— Care a fost urmarea practică a acestor studii, domnule Grigore Antipa?
— Bazat pe această documentație, am fost în măsură să redactez în 1895 un studiu asupra pescăriilor în România, iar în 1896 am formulat un program de aplicare în „Legea pescăriilor”, votată în timpul când P. P. Carp era ministru de Domenii. Împreună cu legea pentru ameliorarea terenurilor inundabile ale Dunării, concepută tot de mine, legea pescăriilor a rămas în ființă până astăzi. Firește, n-am încetat nici un moment să-mi continui activitatea în domeniul științific și practic al pescăriei și pescuitului în apele românești. Grație specializării dobândite pe tărâmul biologiei apelor, am avut cinstea să fiu însărcinat de congresul internațional de pescărie din Viena cu referarea chestiunei migrațiunii sturionidelor.
Pe de altă parte, la congresul din Berna am formulat raportul între pescărie și rectificarea cursului râurilor, iar comitetul celui de-al cincilea congres internațional de zoologie din Graz m-a invitat ca, în ședința sa de deschidere, să rostesc o conferință despre biologia Deltei Dunării și a regiunii de inundații a acestui fluviu. De altfel, materia e atât de vastă, încât am avut prilejul să scriu sute de broșuri în acest domeniu, din care peste o sută numai în limba germană. Un amănunt interesant: în lucrarea mea „Pescăria și pescuitul în apele României” am ajuns să colecționez, între altele, um vocabular de peste 2.000 de cuvinte, reprezentând diferiți termeni, folosiți în graiul popular pentru numirile de pești, ape și unelte pescărești. O dovadă de subtilitate a spiritului la o populație pe care o bănuim în genere atât de primitivă.
— Dar în ceea ce privește Muzeul Zoologic?
— Dacă piscicultura în România este una din cele mai dragi opere ale vieții mele, cealaltă este, desigur, Muzeul de istorie naturală, pe care l-am crescut din frageda pruncie și l-am adus la dezvoltarea lui actuală. Sunt cei doi copii ai mei, pe care-i iubesc cu toată pasiunea. Cum s-a înființat muzeul zoologic?
— În 1893 am fost numit de către Take Ionescu, ministrul Instrucțiunei Publice, ca director al Muzeului Zoologic, care pe atunci era instalat în trei săli din aripa dreaptă a Universității. Vechiul muzeu de istorie naturală, condus de Grigore Ștefănescu, fusese scindat astfel în trei secțiuni: una geologică, sub direcțiunea lui Grigore Ștefănescu, alta mineralogică, sub direcția d-lui profesor Mrazek, și a treia, zoologică, a cărui direcție am preluat-o eu.
Examinând cu de-amănuntul colecțiile zoologice ce mi-au fost încredințate, am constatat că ele se găseau într-o stare deplorabilă, fiind lipsite de orice valoare științifică și didactică. Neglijate, rău întreținute, deveniseră un adevărat car de molii.
În 1894, se închirie o casă particulară, în vechea stradă Polonă, ca local pentru muzeu. Local aveam, dar colecții nu. Fără nici un alt ajutor, decât un singur servitor și fără alte mijloace decât cele 2.000 de lei pe an, prevăzute în buget, am pornit această grea sarcină.
M-am adresat mai întâi foștilor mei profesori și colegi din străinătate, rugându-i să ne trimită dublete din colecțiile lor. Rezutatele au fost minunate. Profesorii din Jena ne-au donat un material bogat din expedițiile lor, făcute în țările exotice. Directorul Muzeului Imperial din Viena ne-a dăruit o colecție de pești. Și încetul cu încetul, mai toți oamenii de știință ne-au făcut donațiuni importante. Rămânea acum o altă dificultate: întreținerea și adăpostirea colecțiilor. În lipsă de bani și de personal, în condițiuni vitrege pe care nu le cunoștea niciun alt muzeu din lume, a trebuit să lucrăm timp de 14 ani, pentru a putea orândui și pune la punct un mic muzeu, în zece săli ale vechiului local.
Un atelier de tâmplărie, organizat chiar în casă, servitori transformați în maeștri taxidermiști, au reușit să facă față acestei probleme, în aparență imposibile. După vreo zece ani de activitate, toate sălile, podul, subsolul, dependințele și pivnițele casei erau transformate în magazine pline de colecții depozitate.
— Când s-a instalat muzeul în localul lui actual, Grigore Antipa?
— La 25 februarie 1903, am adresat un memoriu primului ministru de pe atunci, Dimitrie Sturza, protectorul meu. În acest memoriu arătam nevoia de a se construi un local special pentru muzeul zoologic. Cu toate greutățile financiare, acest mare patriot și om de cultură a reușit să-mi procure suma de 350.000 de lei, plătibilă în trei ani, întrucât cunoșteam bine organizarea muzeelor din Europa, am întocmit un proiect, pe care l-a tradus în practică inginerul Rocco, din Direcția Pescăriilor. Schița fațadei a făcut-o cunoscutul arhitect Gr. Cerchez.
Inutil să-ți mai spun greutățile cu care am avut de luptat. Am fost acuzat că vreau să-mi fac o vilă la șosea, sub pretextul construirii unui muzeu, în care nu va călca niciun picior de om. Rezultatul se cunoaște. Muzeul nostru este astăzi unul din cele mai bine organizate din lume și e vizitat de un public extrem de numeros. Astfel, în cursul anului trecut, a înregistrat o jumătate de milion de vizitatori, aceeași cifră ca și „British Museum” din Londra. Între oaspeții iluștri înscriși în cartea de aur a muzeului, figurează nume de o celebritate mondială: suverani europeni, bărbați politici, oameni de stat, literați, etc. Nu lipsește nici Avenol, actualul exponent al Ligii Națiunilor, nici Kemal, dictatorul Turciei moderne (venit în 1910, cu prilejul excursiei studenților turci), compozitorul rus Rimsky-Korsakoff, etc. Și când te gândești că bugetul de întreținere a muzeului se ridică astăzi în enorma sumă de… 95 de lei lunar. Trăim mai mult din donațiuni.
— Care este activitatea dv. actuală, domnule Grigore Antipa?
— Din păcate, viața e atât de scurtă și ziua atât de mică, încât nu știu cum să-mi împart munca, în atâtea direcții în care sunt solicitat. Mă preocupă îndeosebi problema amenajării lacurilor din Delta Dunării. Ca biolog și economist, am înțeles să fac din știință un mijloc de sporire a avuției naționale. De aceea am depus toate străduințele să transform regiunea inundabilă și nefolosită din Deltă în ape bogate în pești. Am reușit astfel să creez până acum peste 300 de klm² de canale navigabile în Deltă. Lacuri sărate și bălți cu miazme infecte, prin transformările suferite, au ajuns să adăpostească astăzi o imensă cantitate de pești.
Continui să merg pe aceeași cale de valorificare a Deltei, operație care va aduce țării venituri considerabile. În afară de această activitate, lucrez în cadrul diferitelor comisiuni de studii internaționale…Am astfel cinstea să fiu de zece ani vicepreședintele „Comisiei Internaționale pentru exploatarea Mării Mediterane”, fiind raportorul ei pentru regiunea Mediteranei orientale, inclusiv Marea Neagră. De asemenea, activez ca membru în Consiliul de Direcție la Institutul Oceanografic din Paris, fără a mai pomeni de nenumăratele rapoarte și comunicări științifice la Academia Română, al cărei membru sunt din 1910.
Mă preocupă apoi în mod special problemele sociologice. Astfel, în 1919 am publicat la Academia Română studiul „Problemele evoluției poporului român”, în care, bazat pe condițiile biologice specifice neamului nostru, am încercat să realizez o analiză sistematică a tuturor chestiunilor în legătură cu problemele etnice. Sunt de părere că un biolog, dublat de un economist, este cel mai indicat să atace o problemă atât de complexă. Această lucrare este astăzi epuizată și sper s-o retipăresc. Ea a slujit, imediat după unire, ca izvor de documentare pentru oamenii de stat din Vechiul Regat și din provinciile alipite. Dacă mi-o fi dat să mai trăiesc câțiva ani, aș mai avea încă multe de făcut pentru binele țării, încheie zâmbind interlocutorul meu.
Am plecat copleșit de impresia pe care mi-a făcut-o Grigore Antipa, acest titan al muncii
*** Ing. I. Șerban, De vorbă cu d. Grigore Antipa, Adevărul Literar şi Artistic, 21 martie 1937
Profesorul Grigore Antipa s-a născut pe 27 noiembrie 1867 în oraşul Botoşani și a încetat din viață pe 9 martie 1944 la București.
Pingback: Charles Darwin și “Originea speciilor”. Polemica dintre creaționiști și darwiniști continuă - Dosare Secrete / November 12, 2023
/