Prințul român care a salvat peste 50.000 de evrei

Principele Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja s-a născut pe 24 noiembrie 1889 la Haga, în Olanda, și a fost fiul principelui Jean Constantin Alexandre Othon Karadja Pașa și al soției sale, Mary-Louise, fiica unui senator suedez.

Constantin a studiat dreptul la Inner Temple și a fost admis ca avocat în baroul britanic, vorbea fluent engleza, franceza, germana, suedeza, daneza și norvegiana și cunoștea limbile latină și greacă. Tânărul s-a stabilit în România în 1916, după căsătoria cu principesa Marcelle Hélène Karadja, cu care a avut doi copii: pe Jean Aristide Constantin Georges Karadja și pe Marie Marcelle Nadèje Karadja.

În 1920, după ce a devenit cetățean român, a intrat în diplomație, fiind numit inițial consul la Budapesta și apoi consul general la Stockholm și Berlin, iar din 1941 – directorul departamentului consular din Ministerul Afacerilor Externe.

Colecționar de cărți vechi și rare, diplomatul a întemeiat una dintre cele mai importante colecții aflată astăzi în Fondul Bibliotecii Naționale și al Bibliotecii Academiei Române, căreia i-a dăruit, printre alte volume prețioase, cel mai complet exemplar al “Lucrului apostolicesc”, carte tipărită în 1563 la Brașov de diaconul Coresi.

În septembrie 1934, Scarlat Callimachi scria în ziarul Adevărul:

“Numele d-lui Constantin J. Karadja e prea puţin cunoscut cititorilor noştri, totuşi el reprezintă, pentru cei ce se îndeletnicesc cu studierea trecutului nostru, un om care şi-a închinat orele libere cărţilor vechi de istorie. D. Constantin I. Karadja nu este numai un istoric pasionat, el este un bibliofil rafinat şi, putem spune, chiar poate unul din cei mai pricepuţi bibliofili din România. Colecţia sa de cărţi vechi privitoare la trecutul românilor este una din cele mai bogate şi conţine exemplare, cărora, fără teamă, le putem aplica calificativul de „rarissime”.

Const. J. Karadja a scris studii şi a dat la iveală pagini din călătorii străini care au stat în voievodatele româneşti. Ele sunt cunoscute, însă, numai de specialişti, căci au apărut în reviste de istorie, pe care, din păcate, nu le prea citeşte nimeni.

Fără îndoială, d. Karadja a avut posibilitatea — e un privilegiat — să găsească şi să achiziţioneze, în lungile sale călătorii, volume rare şi preţioase. Dar ce ar fi însemnat aceste tezaure în mâinile unui oarecare maniac bibliofil? Nimic. D. Karadja, însă, citeşte şi dă la lumină paginile în legătură cu istoria românilor îmbogăţind, astfel, materialul nostru documentar.

Dacă profesorii noştri de istorie ar fi ca şi d. Karadja, bibliofili, în acelaşi timp s-ar fi scuturat mai de mult praful care acoperă miile de volume ascunse în bibliotecile noastre publice, şi istoria noastră ar fi fost mai bine scrisă şi mai documentată.

De curând d. Karadja a publicat în anuarul din 1934 („Gutenberg- Jahrbuch) un studiu despre „cele mai vechi isvoare tipărite privitoare la istoria românilor”. E vorba de incunabule, adică primele tipărituri. Iată cum începe dl. Const. Karadja scrierea sa: „Izvoarele privitoare la istoria Românilor din evul mediu sunt mult mai sărăcăcioase decât cele în legătură cu istoria Europei occidentale. Cauza trebuie să o căutăm în desele năvăliri ale barbarilor, în pustiirile făptuite de turci, tătari, şi ruşi în ţinuturile locuite de români. Materialul restrâns documentar indigen ne sileşte să cercetăm izvoarele străine cu multă băgare de seamă, chiar şi cele mai puţin însemnate. În studiul de faţă ne vom ocupa numai de izvoarele tipărite şi, îndeosebi, cu primele tipărituri şi cu următoarele ediţii, în legătură cu trecutul Românilor. Trebuie să spunem, mai întâi, că aceste incunabule au fost tipărite în afară de hotarele ţării noastre, ceea ce este datorat faptului că arta tiparului n-a fost introdusă în Valachia decât în anul 1508…”

Ceea ce reiese clar din rândurile de mai sus şi ceea ce este foarte îmbucurător pentru noi este faptul că d. Karadja este unul din puţinii care au înţeles covârşitoarea însemnătate a cărţilor de istorie scrise de autorii străini. Numai dând la iveală materialul cuprins în ele — fie el cât de neînsemnat – vom putea alcătui o serioasă istorie a poporului românesc”.

*** Scarlat Callimachi, Adevărul, septembrie 1934

În iunie 1946, Karadja a devenit membru de onoare al Academiei Române, la propunerea generalului academician Radu R. Rosetti, dar a fost eliminat din Academia Republicii Populare Române în 1948, din cauza originii sale burghezo-moșierești.

Din poziția de consul general al României la Berlin, pe care a deținut-o între 1931 și 1941, apoi ca șef al secției consulare în Ministerul Român de Externe, funcție deținută până în octombrie 1944, Karadja a depus o intensă activitate de salvare a evreilor români surprinși de război în Germania nazistă.

În septembrie 2005, în cadrul unei ceremonii desfășurate la ambasada israeliană din Berlin, lui Constantin I. Karadja i s-a conferit post mortem titlul de „Drept între Popoare” de către Institutul Memorial al Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim.

Cu această ocazie au fost prezentate în detaliu demersurile sale diplomatice care au dus la salvarea de la deportare și exterminare a peste 52.000 de evrei, bărbați, femei și copii din Europa aflată sub teroarea nazistă, în special din Germania, Franța si Ungaria, dar și din Grecia și Italia. În 1941, în timpul în care se afla în misiune la Berlin, diplomatul român primise instrucțiuni de la Ministerul de Externe ca pe toate pașapoartele evreilor români stabiliți în Germania nazistă să treaca etnia lor, punându-se astfel și mai multe obstacole în calea repatrierii lor în siguranță.

Diplomatul a refuzat să facă acest lucru și, pentru a nu stârni suspiciunea germanilor, a oferit ca alternativă o inscripție particulară (un semn discret pe document, știut doar de autoritățile de la București, care înlocuia practic cuvântul evreu) în acele pașapoarte, soluție pe care ministerul de externe de la București a acceptat-o.

Într-un raport trimis lui Ion Antonescu în martie 1941, diplomatul criticase măsurile administrative luate până atunci de autorităţile române împotriva evreilor și avertiza: „Presupun, totuşi, că scopul măsurii luate acum de autorităţile în drept nu este să pricinuiască evreilor titulari de paşapoarte naţionale suferinţe sau umilinţe inutile, ceea ce ar micşora, totodată, şi prestigiul statului nostru, ci de a permite autorităţilor noastre consulare, vamale şi de poliţie a-şi da seama imediat cine este sau cine nu este evreu. În aceste condiţii, în Germania evreii ar fi expuşi la şi mai multe şicane şi vor suferi şi mai mari percheziţii decât în trecut. Din punct de vedere umanitar vom îngreuia şi mai mult situaţia unei categorii de nenorociţi, punând chiar piedici inutile exodului lor, fără ca noi să beneficiem întru nimic de această măsură administrativă. Putem fi siguri, pe de altă parte, că, odată războiul trecut, opinia publică americană şi anglo-saxonă, care ne este şi aşa puţin favorabilă, va interpreta măsura luată ca o şicană şi lipsă de umanitate, de care ni se va ţine socoteală”. (Raport nr. 12967 din 24 martie 1941, semnat de C. Karadja, Berlin, către Ion Antonescu).

Partea germana a fost anunțată de efectuarea acelei modificari, dar nu s-a specificat în ce consta ea de fapt. A fost lăsată să creadă ca mențiunea de “evreu” va apărea în pașapoartele respective, iar acest truc a păcălit pentru o vreme autoritățile naziste.

Atunci cand s-a aflat, diplomatul a fost declarat “persona non grata”, fiind trimis înapoi la București, în Centrală. Din funcția de director al departamentului consular al Ministerului de Externe a cerut apoi tuturor diplomaților români să protejeze evreii cu rădăcini românești împotriva oricăror tipuri de abuzuri, reușind să facă din România un refugiu al evreilor de pe întreg continentul și convingând autoritățile să le ofere adapost, până când aceștia își aranjau emigrarea în alte țări.

După încheierea războiului, Karadja nu a mai rezistat mult timp în Ministerul de Externe. A fost concediat de noua putere comunistă de la București și i s-a refuzat dreptul de a se angaja în alt domeniu sau de a primi pensie de serviciu. Cerințele “vremurilor noi”, regimul politic, teroarea și incertitudinea i-au grăbit sfârșitul diplomatului român care a murit în anonimat pe 29 decembrie 1950, la vârsta de 61 de ani.