Apele tulburi ale Strâmtorii Ormuz, care leagă Golful Persic de Marea Arabiei, au fost, timp de secole, teatrul unor confruntări sângeroase, războaie ale contrabandiștilor, refugiu pentru pirații locali, mormânt pentru căutătorii de perle și, pentru cei norocoși, o poartă spre îmbogățire.
La începutul secolului al XVIII-lea, bandele de pirați arabi și baluchi controlau discret rutele comerciale ale britanicilor, portughezilor și otomanilor care traversau Ormuzul. Unii dintre aceștia erau foști pescari săraci deveniți haiduci marini, iar alții erau membri ai triburilor locale, care considerau prădarea vaselor străine un act legitim de răzbunare.
Într-o dimineață fierbinte de vară, o navă britanică traversa strâmtoarea cu pânzele umflate de vântul dinspre Muscat, având la bord o încărcătură prețioasă din India – mirodenii, țesături fine și argint. Pe neașteptate, din spatele unei stânci golașe, a apărut silueta unui dhow cu catarge negre.
Nu era o navă obișnuită, ci vasul de temut al unui pirat arab, al cărui nume făcuse deja ocolul Golfului: Rahmah ibn Jabir al-Jalahimah. Născut în preajma anului 1760, Rahmah devenise cel mai faimos bandit al regiunii, pentru că își construise o flotă redutabilă, care număra echipaje cu sute de oameni ce terorizau navele britanice, otomane și arabe deopotrivă.
Se spune că în timpul unei lupte, când și-a dat seama că nu poate câștiga, piratul a aprins praful de pușcă din cala navei și s-a aruncat în aer alături de toți cei aflați la bord.
Rahmah nu a fost singurul tâlhar celebru din zona strâmtorii. În anii 1830, un alt nume avea să tulbure apele Ormuzului: Jasim bin Jabir, cunoscut și ca Raqraqi. De la baza sa din Khor al-Adaid, aflată între Qatar și Emiratele de azi, ataca regulat navele britanice și comercianții arabi.
Englezii au reacționat în forță și, într-o campanie de represalii, au bombardat portul Doha, avertizând astfel orice alt aventurier maritim care încerca să sfideze autoritatea imperială.
Legendele locale susțin că pirații își ascundeau prada pe insula Qeshm, care astăzi aparține Iranului, într-o rețea de grote naturale, și că făceau pact cu spiritele mării pentru a nu fi prinși niciodată.
Mai puternică decât teama de pirați era însă fascinația pentru perle. Golful Persic, în special apele din jurul strâmtorii Ormuz, a fost considerat, timp de secole, cel mai bogat loc de pescuit perle din lume. Localnicii scufundători, numiți în persană ghawwas, își țineau respirația și coborau legați de o funie până la 20 de metri adâncime. Începeau munca de la vârste fragede, uneori chiar de la 10 ani, și își petreceau lunile de vară pe mare, în condiții extreme. Echipamentul lor era rudimentar: o clemă de lemn pentru nas, o centură cu o piatră grea care-i trăgea în adâncuri și un coș în care adunau scoicile.
Fiecare scufundare dura între 60 și 90 de secunde, dar în timpul unei zile, un ghawwas se putea scufunda de peste 100 de ori. În majoritatea cazurilor, scafandrii nu erau plătiți pe loc. Proprietarul bărcii – numit nakhuda – acoperea costurile expediției, iar câștigul era împărțit după încheierea sezonului. Doar cei norocoși – care descopereau o perlă rară, sferică și perfect lucioasă – puteau ieși din sărăcie, dar cei mai mulți erau nevoiți să muncească toată viața din greu pentru a-și întreține familiile numeroase.
Se spune că în anul 1854, un ghawwas a găsit o perlă perfectă, rotundă și strălucitoare, pe care i-a oferit-o în dar unui prinț din dinastia Qajar. Tânărul a fost răsplătit pe măsură, dar după doar câteva luni s-a înecat în mod misterios, într-o zi fără vânt și valuri. Legenda spune că perla era „blestemată de sângele mării”, iar cei care capturau astfel de comori mureau tineri. Acea perlă, cunoscută sub numele de „Lacrima lui Ormuz”, ar fi fost pierdută în timpul unei revolte și n-a mai fost văzută niciodată ulterior.
Strâmtoarea Ormuz nu a fost doar spațiul piraților și al pescarilor de perle, ci și al intereselor pentru dominația zonei.
În toamna lui 1507, comandorul portughez Afonso de Albuquerque, aflat în serviciul regelui Manuel I, a lansat o expediție în Golful Persic, vizând monopolul asupra comerțului cu perle, mirodenii și lână de cămilă. Flota lui a năvălit asupra portului Ormuz (denumit atunci Jarun), bombardând navele locale și impunând supunerea prin forță. Albuquerque a început imediat ridicarea unei fortărețe denumite Nossa Senhora da Victoria, în nordul insulei. În ianuarie 1508, o rebeliune a propriilor ofițeri, aliați cu conducerea triburilor locale, l-a obligat pe Albuquerque să se retragă temporar.
Reîntorcându-se în martie 1515 cu o flotă de 27 de vase și circa 2.200 de oameni, Albuquerque a reocupat insula și a finalizat fortăreața, redenumită Nossa Senhora da Conceição. Din acel moment, Ormuz a devenit un punct cheie al Imperiului portughez timp de peste un secol.
În primele decenii ale secolului al XVII-lea, șahul Abbas I din dinastia Safevizilor, dorind să recupereze controlul Golfului Persic, a format un pact strategic cu Compania Britanică a Indiilor de Est. În aprilie 1602, pe insulă a ajuns Antonio de Gouvea, un misionar creștin și ambasador neoficial al lui șahului Abbas cel Mare, devenind martorul și cronicarul unei lumi pe cale să se schimbe. „Insula Hormuz”, scria Gouvea, „pare un colier de pietre prețioase scăpat pe apă de mâna Providenței. Dar în piețele ei miroase a aur, sudoare și trădare.”
În acea epocă, insula era un capăt de lume, dar și o intersecție de interese globale. Portughezii dețineau fortul, perșii doreau controlul economic, iar britanicii începeau să adulmece oportunitățile. În februarie 1622, o flotă mixtă britanică și persană a asediat insulele Qeshm și Ormuz, iar portughezii s-au predat, fiind obligați să se retragă în Muscat.
Ulterior, persanii au mutat centrul comercial în orașul Bandar Abbas, aflat pe continent, diminuând importanța strategico-economică a insulei. Britanicii, în schimb, au căpătat acces privilegiat în Golful Persic.
În secolul al XIX-lea, francezii și englezii au folosit insulele din zonă ca puncte de contraspionaj și posturi de observație. S-a vorbit, de exemplu, despre o „Doamnă de Perle”, o franțuzoaică care ar fi trăit pe insula Ormuz în jurul anului 1890 și care, pretinzând că este exploratoare, livra informații despre mișcările navale din golf autorităților de la Paris. Se spunea că purta rochii brodate cu sidef natural și că avea un șarpe de mare drept amuletă, dar relatările despre exotica europeană par să fie mai degrabă rolul imaginației localnicilor.
Deși multe dintre legendele Ormuzului par doar povești pentru turiști, bătrânii pescari iranieni de pe insulele Qeshm și Larak vorbesc încă despre corăbii-fantomă care apar la apus, despre sunete ciudate care se aud în nopțile fără lună și despre perle care strălucesc pe fundul mării.
