HomeVizionariiScriitoriBoala lui Mihai Eminescu (după un studiu publicat de George Potra în 1934)

Boala lui Mihai Eminescu (după un studiu publicat de George Potra în 1934)

Boala lui Mihai Eminescu
DS TW

În 1934, la 45 de ani după moartea lui Mihai Eminescu, tânărul istoric George Potra, autorul celor două volume de memorii “Bucureștii de ieri”, a publicat la Editura Librăriei “Cultura poporului” un studiu intitulat “Mihai Eminescu. Cauzele morții sale”, din care redăm astăzi câteva pasaje relevante:

“Mă simt fericit, că nu de mult timp mi-a căzut în mână un manuscris, după cât se pare al unui medic dintre aceia care l-au îngrijit în timpul boalei sale. Ceea ce este regretabil e că manuscrisul nu e iscălit pentru a se cunoaște nominal persoana care ne-a transmis, poate fără să vrea, atâtea amănunte prețioase despre M. Eminescu”.

Potra mărturisește în notele volumului că manuscrisul original este în proprietatea sa și că îl are din hârtiile rămase de la regretata poetă Cornelia din Moldova (Cornelia Kernbach-Tatușescu, una dintre primele femei medic din România, a lucrat la Eforia Spitalelor Civile din București ca profesoară de igienă, a publicat în 1912 manualul “Noțiuni de medicină și farmacie populară” și patru ani mai târziu volumul de versuri “Câte au fost”).

Istoricul a încercat să identifice autorul observațiilor medicale despre evoluția bolii lui Eminescu, dar strădaniile sale au fost zadarnice. Consideră însă că este vorba despre un medic, după caracteristicile scrisului și după numeroșii termeni medicali întrebuințați, avansând ideea că ar putea fi doctorul N. Tomescu, fost medic primar la Spitalul de Copii și la institutul unde era internat poetul.

Mihai Eminescu

Raportul medical nesemnat arată: “La 8 iulie 1883, Mihai Eminescu a fost izbit într-un mod cvasisubit, fără prodrom, de o maladie mintală care a întristat și a surprins pe amicii și cunoscuții săi.

Iritabil numai și muncit de o insomnie ținută cu câteva zile mai nainte, se armă în invidia lui cu un revolver și amenință, fără motiv, pe unul dintre cei mai devotați ai lui amici.

Cu multă dificultate el fu stăpânit în agitațiunea sa și dus la Institutul medical Caritatea din București. Acuitatea extremă a simptomelor nu permitea în primele momente un studiu amănunțit al diferitelor funcțiuni și facultăți.

Spectrul maladiei era acela al unei manii acute caracterizată printr-un delir absolut incoerent, prin mișcări dezordonate, prin iluziuni și halucinațiuni senzoriale care deveneau uneori terifiante, în fine prin tendința a tot distruge prin prejurul său în paroxismul răului.

Excitațiunea continuă a centrilor psiho-motori și psiho-senzoriali era factorul unic al acelui delir, acelei perturbațiuni a funcțiunilor intelectuale și morale care se aflau libere de orice control al voinței și ca niște instrumente pasive ale unei cerebrațiuni neconștiente.

Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina, nici hidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fizic.

În timp de două luni, abia de trei ori el avu câteva momente de luciditate. Restul îl petrecea într-o aiurare, căreia politica, știința, literatura îi ofereau elemente între ele, fără ca cugetările, frazele și chiar cuvintele să fie câtuși de puțin inteligibile, așa de puțină legătură logică exista între ele.

În fața unei atare stări patologice ce nu putea fi altfel denumită decât o manie acută, medicii care îl îngrijeau așteptau cu impaciență evoluțiunea naturală a maladiei spre un sfârșit fericit, convinși prin experiență că această psihoză este o maladie care izbucnește brusc, durează 2-3-5 luni și apoi se vindecă, fără să lase de cele mai multe ori urmări definitive defavorabile organismului mintal.

Într-adevăr, la începutul lunii a treia, Eminescu începu a avea ore liniștite și lucide, își regăsi somnul, întreba de amicii săi, se preumbla în institut și afară din institut fără pericol.

La sfârșitul lunii a treia, pe când se afla în convalescență, amicii săi, în nerăbdarea de a-l vedea cu o oră mai nainte vindecat, se hotărâră a-l conduce afară din țară și a-l așeza la o casă de sănătate din Viena.

Nu putem cunoaște ultimele faze ale maladiei din 1883, știm însă că convalescența a fost adesea întreruptă de accese de agitațiune maniacă și că restabilirea fu anevoioasă și nicidecum completă.

După o ședere de câteva luni în casa din Viena și după o călătorie de câteva săptămâni în mai multe localități din Europa, Eminescu reveni în 1884 la locul său natal unde a încercat a reîncepe să lucreze. Însă el ducea o viață din care actrivitatea de odinioară era cu totul absentă.

(…)

După maladia din 1883, Eminescu scade și scade mereu, Steaua se întunecă, cu tot focul ce încearcă a-I insufla amici și admiratorii săi. Timp de doi ani de zile după sosirea din Viena (1884) a dus-o potrivit cu sănătataea, până când în 9 noiembrie 1886 este internat din nou, la ospiciul de alienați de pe lângă Mănăstirea Nemțului, unde a stat până la 10 aprilie 1887, când s-a vindecat complet. De la această dată, ducea însă o viață cam neregulată și mereu zdruncinată de diferite suferințe corporale. În ceea ce privește alcoolismul, Maiorescu întreba la 10 februarie 1888 pe Henrietta, sora lui Eminescu, dacă poetul “s-a lăsat de băut”, deci după internarea lui de-a doua oară. Amănuntul e prețios și trebuie reținut, ca să arătăm că nu alcoolismul a fost una dintre cauzele principale ale nebuniei sale, deoarece acest vițiu  îl contractase mult mai târziu. Într-un din ultimele zile ale anului 1888, locuitorii Capitalei află cu o plăcută surprindere că Eminescu a revenit și s-a alipit ca redactor al unui ziar politic important, ca să ofere publicului opere și noi lucrări. Dar, vai! Foarte repede ne cuprinse decepțiunea, căci se șoptea în unele cercuri că viața ce o duce în București, de la întoarcerea sa, departe de a avea un scop nobil și util, deveni leneșă, vagaboandă și aproape necuviincioasă.

Tendințe diverse la care voința sa debilă nu putea să reziste atrăgeau activitatea sa și o purtare incorectă și cvasi-vicioasă care ocupa orele sale.

Amicii săi observară la el o apatie morală, o dezechilibrare mintală, adevărată decadență intelectuală, ce desigur era începutul unei grave cerebro-patii care era menită a-l conduce finalmente la neant.

La 3 februarie 1889, Eminescu fu adus prin ordinul Poliției Capitalei la Institutul Caritatea, unde fu supus supravegherii și tratamentului medical. Și motivele care au ocazionat izolarea sa au fost de un ordin cu totul moral.

Caracterul său blând și destul de liniștit deveni, sub acțiunea unor libațiuni recente, violent și iritabil, provocând certuri și scandaluri în public. Onest și moderat în pornirile sale, Eminescu deveni vicios, intra în localuri publice cerând a bea, apoi pleca fără a-și plăti consumațiunea. Altă dată se suia în birje și se plimba fără a-și plăti cursa, atâtea fapte care provoacă măsuri administrtive.

La intrarea sa în institut, Eminescu se prezenta ca un om gânditor și absorbit de grave cugetări. Însă răspunsurile sale la întrebările ce i se fac aruncă repede pe observator într-o tristă decepțiune. El vorbește clar, fără ezitațiune, fără dificultate în limbaj, dar cere mâncare și băutură, căci nu mâncase, zicea el, nici nu băuse de două zile.

Abia își da seama de noua fază a stării sale. Nici nu întreba pentru ce fusese adus aici, nici nu discernea calitatea bolnavilor între care s-a găsit. Totuși, el păstrează memoria locului și recunoște după un interval de șase ani multe din persoane din personalul institutului. Memoria sa subzistă încă, însă raționamentul, acea facultate prin care comparăm faptele și ideile între ele și deducem noi idei și concluziuni este cu totul abolit, ar zice cineva că stratul ideogen al cerebelului său este atrofiat sau izbit de degenerescență. (…)

Ajunsese în ultimele săptămâni a fi o ființă automată fără inițiativă, fără voință, dispărându-i totodată și instinctele superioare.

Umbla toată ziua prin curtea institutului umplând buzunarele cu hârtii, pietre și diferite obiecte ce le considera având mare valoare. Citea mereu și mecanicește un petec de ziar fără să i se mai nască în spirit vreo idee. Cerea să mănânce cu o bulimie strașnică și nimic nu-l mulțumea, nu mai avea nicio îngrijire de persoana sa, devenind murdar, căpătând până la sfârșit tendința de a tot distruge scaune, veșminte, așternut.

Un accident însă de mică importnță a agravat stare patologică a cordului și a accelerat moartea.

Iată în ce a constat acel accident. Într-o zi, pe când se preumbla în ograda institutului, Eminescu primește în regiunea parietală stângă a capului o mica piatră cu care un bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară. Aceasta i-a produs o plagă de câțiva milimetri care interesa numai pielea și care s-ar fi cicatrizat repede dacă Eminescu, în obiceiurile sale de necurățenie, n-ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul și nu și-ar fi frecat plaga cu diferite substanțe murdare.

Cicatricea totuși era aproape terminată când o erisipelă izbucni ocupând întâi pielea capului, fața și, în fine, toracele până la apofisă și ifoidă. După un tratament apropiat și grație măsurilor igienice, erisipela cedă și dispăru. Însă debilitatea generală a organismului apăru însoțită de sincope repetate și într-o zi o nouă și mai puternică sincopă îl lăsă mort.”

Sursa:

George Potra, Mihai Eminescu, Cauzele morții sale. Studiu, Editura Librăriei Cultura Poporului, București, 1934

DS TW
Latest comments

leave a comment