Amintiri inedite: I. L. Caragiale despre Mihai Eminescu

Articolul “În Nirvana”, publicat de Ion Luca Caragiale în numărul omagial din 1 iulie 1909 al revistei Lucefărul, la împlinirea a douăzeci de ani de la moartea poetului, rememorează cu multă sensibilitate prima întâlnire a dramaturgului cu Mihai Eminescu și oferă cititorilor un portret absolut inedit.

“Sunt peste 20 de ani de atunci. Locuiam într’o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârșise: era toamnă, și aceste paseri călătoare se întorceau pe la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam într’una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: “Îți place să te ocupi cu literatura… Am și eu un băiat în trupă care citește mult; este foarte învățat, știe nemțește și are mare talent: face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu cred că ți-ar face plăcere să-l cunoști”.

Și-mi povesti cum găsise într’un otel din Giurgiu pe acel băiat care slujea în curte și la grajd culcat în fân și cetind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan, biblioteca băiatului, plin cu cărți nemtești. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un vițiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine știe ce împrejurare. Actorul îi propuse să-I ia sufleur cu șapte galbeni pe lună, și băiatul primì cu bucurie. Își luase biblioteca și acum se afla în București. Seara trebuia să vie la directorul lui, astfel puteam să-l văz.

Eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce îmi închipuiam pe tânărul aventurier ca pe o ființă extraordinară, un erou, un viitor om mare.

În închipuirea mea, văzându-I în revoltă față de practica vieții comune, găseam că disprețul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr’un tipar de lux, nu din acela din care se extrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deși în genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel că adecă un om mare trebuie în toate să fie ca neoamenii era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speță însă s’a adeverit cu prisos. Tânărul sosi. Era o frumsețe! 0 figură clasică încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înlăuntru, un zâmbet blând si adânc, melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr’o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri vii, torturătoare.

“Mă recomand, Mihail Eminescu.”

Așa I-am cunoscut eu. Câtă filozofie n’am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de șaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înșelase…

Era un copil minunat. Într’o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.

“Dacă îți place așa de mult poezia, trebue să și scrii, i-am zis… Am aflat eu că dumneata ai și scris”.

– Da, am scris.

– Atunci, și mie îmi place poezia, deși nu pot scrie, fii bun și arată-mi și mie o poezie de-a dumneata.”

Eminescu s’a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actrițe de care el era foarte înamorat… D’abia mai țiu minte. Știu atâta că era vorba de strălucirea și bogățiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată… cam așa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s’a și publicat prin ‘68 sau ‘69 în “Familia” din Pesta. A doua zi seară ne-am întâlnit iarăși. Dar peste zi o nemulțumire intimă intervenise. Actrița fusese foarte puțin mișcată de mâhnirea regelui asirian.

Eminescu era de astădată tăcut și posomorât, vorbea foarte puțin și contradicția îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoșteam. A plecat să se culce devreme, și dimineață la amiazi, când m’am dus la el, l-am găsit tot dormind. L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre Daci, despre Ștefan cel Mare și mi-a cântat doina. Îi trecuse ciuda regelui asirian și acum se bucura în liniște de avuțiile și strălucirea lui.

Așa I-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel si trist, comunicativ și ursuz, blând și aspru, mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeuna de toate. Aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții, fugind de oameni și căutându-i, nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! Fericită pentru artist, nenorocită pentru om! Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova.

Am așteptat toamna pe Eminescu în zadar, trupa s’a întors fără dânsul. Părintele lui, de fel din Botoșani, l-a regăsit pe excentricul fugar și, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a trimis la Viena. Am văzut mai târziu “ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este…”

Eminescu își ținea făgăduiala: copilul creștea om mare. Mai în urmă, l-am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofițer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare, tot așa de frumos, de blând și de ciudat, o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; În câteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i și a dat un examen care l-a făcut pe mareșalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soartea lui, hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-și încoroneze succesul, militarul s’a dus acasă și, fără să lase măcar o vorbă, s’a împușcat. Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând: “Mai bine! Ăla era mai cuminte ca noi”.

Peste câțiva ani a venit în București tata lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguț, glumeț și original. Făcuse o bună afacere și venise să-i cumpere fiului haine și ceasornic și să-i deie din viață o sută de galbeni, partea lui de moștenire din averea părintească. L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă muma lui mai trăiește. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înțeles că de moartea ei se legaseră niste amintiri mai crude decât ca de o moarte normalä, nu numai dureroase, dar și neplăcute. Am aflat apoi că o soră a lui, care-I iubea foarte, trăia retrasă într’o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie.

Și au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de vițiu. Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vițios. În lumea asta, mulțimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieții sunt privilegiul lor exclusiv și că oamenii rari nu au voie să aibă și ei defecte. Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca, era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârsire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea… Atunci era o sbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit ca “Luceafărul lui nemuritor și rece”.

Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Çakiamuni. 0 așa încordare, un așa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârșitului. După cutremur, el nu s’a mai închis în odaie să se culce și să mai facă ce făcea mai nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmașului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile și bătrâne, în el se petrecea lupta decizivă între flacăra celei mai înalte vieți și germenul distrugerii finale a rasei – geniul cu nebunia.

Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana a fost tot așa de dureroasă cât și de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea luminoasă inteligență – cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit!

Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii, sub “teiul sfânt”, n’am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții de cate suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s’a încovoiat niciodată: era un om dintr’o bucată și nu dintr’una care se găsește pe toate cărările. Generații întregi vor să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate.

Să doarmă în pace necăjitul suflet. Ferventul budist este acum fericit: el s’a întors în Nirvana așa de frumos cântată, atât de mult dorită pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi”.

I.L. Caragiale, 18 Iunie 1889

Sursa:

Revista Luceafărul, nr. 8, 1 iulie 1909