În epoca în care România își căuta drumul spre independență, Mihail Cristodulo Cerchez a fost unul dintre acei oameni rari care au adus onoare nu doar armatei, ci întregii națiuni. Ofițer de carieră și om al datoriei, a devenit un simbol al integrității în acele timpuri frământate de ambiții politice și mari transformări istorice.
Născut pe 8 iunie 1839 la Bârlad, într-o familie cu origini armenești, Cerchez a urmat studiile la Academia Mihăileană din Iași, un centru de prestigiu în epocă. La începutul carierei, a fost funcționar în Ministerul Justiției, dar chemarea armelor a fost mai puternică: a intrat voluntar în armată cu gradul de cadet, iar după un an, în timpul guvernării lui Nicolae Vogoride, a fost avansat sublocotenent. Principele Alexandru Ioan Cuza i-a recunoscut meritele și l-a înaintat locotenent.
O experiență definitorie în formarea sa a fost vizita în Franța, unde a participat la manevrele militare de la Châlons. Impresionat de organizarea și rigoarea armatei franceze, Cerchez s-a întors în țară hotărât să-și desăvârșească pregătirea profesională. Studiul, disciplina și dedicația pentru cariera militară l-au transformat într-unul dintre cei mai competenți ofițeri ai generației sale.
Un moment cheie din viața lui a fost implicarea în evenimentele din 11 februarie 1866, când domnitorul Cuza a fost silit să abdice. În acea noapte tensionată, Cerchez făcea parte din regimentul de infanterie condus de colonelul Alexandru Solomon. Când regimentul a fost somat să jure credință noului guvern provizoriu, Cerchez și alți înalți ofițeri au refuzat să facă parte din complotul cunoscut în istorie ca Monstruoasa Coaliție, invocând autoritatea legitimă a Camerei Deputaților. Abia după ce Parlamentul a confirmat abdicarea lui Cuza și vacantarea tronului, regimentul a depus jurământul.
În timpul Războiului de Independență (1877–1878), Mihail Cerchez, pe atunci colonel, comanda Divizia a II-a și a devenit celebru datorită episodului capitulării comandantului otoman Osman Pașa, în urma bătăliei de la Plevna.
Cerchez a fost primul care a pătruns în fortificațiile otomane în ziua de 28 noiembrie 1877 și, în raportul trimis superiorilor, a descris cu exactitate desfășurarea atacului și momentul în care trupele otomane au arborat steagul alb. Osman Pașa, rănit și imobilizat, a cerut să se întâlnească cu comandantul trupelor române, căruia i-a spus prin translator: „Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei și brave armate române“, întinzându-i spada din aur masiv, un dar al sultanului.
Ofițerul român, profund impresionat, a refuzat să-i primească arma. Șeful armatei otomane l-a întrebat apoi care erau condiţiile capitulării. Cerchez i-a răspuns că nu avea instrucţiuni în această privinţă şi că „va trimite a lua ordinele căpeteniei Armatei de vest“, după care a ordonat ca o gardă formată dintr-o companie din Regimentul 3 linie şi un escadron din Regimentul 3 călăraşi să asigure paza lui Osman Paşa şi a ofiţerilor din suita sa. Într-un document al Regimentului 3 călăraşi se arată că „după 1/4 de oră, sosind şi generalul Nikolai Strukoff, comunică lui Osman cu un ton destul de aspru că este prizonier al rușilor…“
Strukoff, care era adjutantul țarului Alexandru al II-lea, i-a cerut lui Osman Paşa sabia şi predarea necondiţionată a întregii armate. În starea disperată în care se află, căpetenia otomană a stat câteva minute pe gânduri, apoi, fără a zice un cuvânt, și-a descins arma împodobită cu pietre scumpe pe mâner și a pus-o în mâinile generalului generalului Ivan Ganetzki.
Capitularea a fost comunicată de îndată, printr-un ofiţer, comandantului Armatei de asediu, domnitorul Carol I, care i-a trimis ţarului Alexandru al II-lea o telegramă, înştiinţându-l: „Osman paşa e rănit şi prizonier; el s-a predat românilor şi se află acum în acea casă albă de lângă Vidin“. La ora 14, pe toată întinderea frontului otoman din zona Plevna a fost ridicat steagul alb.
”Principele Carol, la știrea predării lui Osman, trece prin Opanez, unde e primit cu entuziasm de Divizia a treia, şi, îndreptându-se spre Vid, de-abia poate înainta prin învălmăşeala neînchipuită a coloanelor de prizonieri cu escortele lor, a transporturilor de răniţi, a miilor de care cu locuitori fugari din Plevna. Aproape de pod se întâlneşte cu trăsura păzită de călăraşii din Regimentul 3, care îl ducea pe Osman spre orașul pustiit; lângă el se afla Tevfic Paşa, iscusitul inginer-constructor al întăriturilor de pământ din jurul Plevnei. Osman, sprijinindu-se de coşul trăsurii, se ridică în picioare, iar Principele îi întinde mâna și-i exprimă cu căldură admirația sa pentru eroica apărare.
A doua zi, 29 noiembrie, domnul României însoţeşte pe țarul Alexandru al II-lea şi pe Marele Duce Nicolae la intrarea solemnă în Plevna şi primeşte din toate părţile felicitări pentru partea ce a luat-o armata romînă la mult aşteptata cucerire.
Osman-Paşa este adus înaintea lor, țarul îi restituie sabia şi numeroşii ofiţeri ruşi şi români care umpleau curtea îi fac ovaţiuni. Ilustrul prizonier este apoi escortat până la Bucureşti şi de aici spre Kiev, în Rusia, unde rămâne pe timpul cât mai ţine războiul. La întoarcerea în Constantinopol (martie 1878), Padişahul, hărăzindu-i numele de Gazi, îi încinge sabia vechiului Sultan Abdul-Hamid I, «biruitor ca tine», se arată în studiul „Căderea Plevnei”, scris de locotenent-colonelul A. Miclescu.
Avansat ulterior la gradul de general, Mihail Cerchez s-a distins în mod strălucit în bătălia de la Smârdan din 12 ianuarie 1878, unde a condus trupele române fără niciun sprijin rusesc. Obiectivul său era cucerirea Vidinului, iar planul era aproape de reușită când a intervenit armistițiul, urmat de predarea pașnică a cetății.
Dincolo de activitatea militară, Cerchez a fost pasionat de știință și istorie. A fost membru al societății „Junimea”, unde era apreciat pentru judecata sa dreaptă și spiritul modest. Deși sever și exigent în profesie, a respins intrigile și lingușirile, comportament ce i-a adus respectul colegilor de arme.
Boala nemiloasă care avea să-i aducă sfârșitul („o crudă boală de creieri”, după cum consemna ziarul Lupta) l-a măcinat timp de patru ani. Bravul ofițer s-a stins din viață pe 12 iulie 1885, la doar 46 de ani, la Iași, orașul unde fusese iubit și respectat, moartea lui fiind deznodământul unei suferințe lungi și demne, și a fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea.
Generalul Mihail Cristodulo Cerchez a fost un om al principiilor, al adevărului și al curajului într-o vreme în care aceste calități, ca și astăzi, nu erau mereu răsplătite, dar a rămas un model de conduită militară și civică și un exemplu de loialitate față de țară.
