HomeOameni care au intrat în istorieCreatori de modăClaymoor, temutul cronicar de modă de la București

Claymoor, temutul cronicar de modă de la București

Claymoor
DS TW

“Claymoor? Cine să fie? Se vor întreba, desigur, mai ales cei tineri. Să-i lămuresc. Un gazetar bucureştean care, acum treizeci şi şapte de ani, în ziua de 12 Iunie 1903, murea pe treptele palatului ziarului “L’Indépendance Roumaine” de pe Calea Victoriei (acum magazinul Djabourov), unde se dusese să-şi dea reportajul despre… un bal din ajun.

Dar nu un reporter ca oricare altul a fost Claymoor, ci un creator al genului în ţara noastră, în felul lui un memorialist, aşa că, după cum se va vedea mai jos, pomenirea lui după atâta vreme nu va fi un prinos prea mare.

ÎI chema Mihail Văcărăscu, văr cu Theodor Văcărăscu, fost minstru al României la Paris, unchiul Elenei Văcărăscu, nepot al lui Enăchiţă Văcărăscu, înrudit cu cele mai de seamă familii din capitală, ca Ghica, Suţu, Cantacuzino, Bibescu, Brâncoveanu, etc. După terminarea studiilor la faimosul liceu Louis le Grand din Paris şi o prefectură de Dâmboviţa, de durată scurtă, iată-l, îndemnat de Grigore Ventura, autorul “Curcanilor”, să intre la L’Indépendance Roumaine, unde a colaborat douăzeci şi patru de ani, de la 1879 până la 1903.

Sărac, era primul băiat de boier care încerca să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii.

Deşi neam cu acela care scrisese:

“Urmaşilor mei Văcăreşti/ Las vouă moştenire

Creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstite”, cât a ţinut condeiul

Claymoor

în mână n-a scris decât în franţuzeşte. Bizarul pseudonim pe care şi-l alesese Claymoor era englezesc. Totuşi nu şi-a făcut strămoşul de ruşine.

„Va trebui să fiu la înălţime, că mă cheamă Văcărăscu” spusese dânsul lui Ventura, când fusese solicitat. Şi a scris bine de la început.

Tânăr, frumos, răsfăţat. Invitat în toate saloanele, i-a venit inspiraţia să imite rubrica mondenă din Figaro şi Gaulois şi, sub titlul Carnet du High-Life, a început să înşire, în mod meşteşugit, toate cele văzute în festivităţile la care lua parte, locul de frunte ţinându-l persoanele de faţă, şi mai ales doamnele:

“M-me Olga Mavrogheny, grande maitresse du Palais, en satin blanc et velours noir; M-me Zoe Bengesco, en velours mauve; M-me Zoe Ramniceano, en satin voilé de gaze, pailletes neige; M-me Stoicesco en satin duchesse ivoire, avec applications de dentelles venitiennes, M-me Romano en satin bouton d’or, M-me Michel Durma, en satin chine…”

Te minunai de ce inițiat era în ale modei. Altădată, înaintea costumului, făcea o introducere poetică şi arunca un compliment:

“Salle fort briliante, beaucoup du beau monde dans Ies loges, beaucoup d’animation de jolies femmes, de jolis costumes et une exhibition de chapeaux au formes les plus burieuses.

M-me Pierre Gradisteano splendide en chapeau mousquetaire, orné de grandes plumes noires, M-me Gregoire Ghioa, la reine du bal, en toilette vaporeuse d’un blanc reveur, M-me Jaques Lahovary, belle comme une nymphe, M-elle Margueritte Zosima charmante en flots de mouselline blanche, etc. etc”.

Claymoor

Ar fi de citat pagini întregi, dar nu trebuie să uit că rândurile acestea sunt destinate unei gazete româneşti. Dacă am reprodus câteva fraze, e pentru savoarea lor specială.

Lucru nu era aşa de uşor după cum s-ar părea. Pe lângă că trebuia să fugă de banal, mai era greutatea să nu se repete.

Ajungea o scăpare din vedere, ca să-și facă o dușmană pentru eternitate. Nu-i vorbă, aveau grijă proepinentele să-și lungească gâtul, de cum apărea omul lor, nu care cumva să scape din obiectiv, dar totuși uneori se întâmpla. Atunci, tragedia era gata. Ca să n-o mai păţească, Claymoor luase obiceiul să roage doamnele care se duceau la diferite serbări şi reprezentaţii să-l anunţe din ajun în ce rochii se vor îmbrăca, lui nemairămânându-i decât un control la fața locului.

Prevederea i-a fost, însă, fatală, căci, făcând într-o zi darea de seamă asupra unui bal dat de prinţul şi prinţesa X… cu un lux de amănunte impresionant, s-a pomenit a doua zi dimineaţa cu informaţia citită în Românul că, din cauza unui doliu în familie, serata se amânase!

Dar asta a fost o excepţie, încolo, un sfert de secol cât a lucrat la L’Indépendance Roumaine, n-a fost bal, căsătorie, naştere sau doliu în vreo familie de elită, serbare, banchet, concert, premieră sau expoziţie, fără participarea lui Claymoor, care nu odată se culca la ziuă, aşternând pe hârtie numele celor de faţă şi observaţiile lui fine.

Spre bătrâneţe, am avut ocazia să-l apropii. Cu capul acoperit cu un „toupet”, cu ochii puţini boboşaţi, cu mustaţa pe oală, cu monoclu’n ochiul drept, susţinut de un şiret gros negru, politicos, cu aerul obosit, era simpatic.

Ar fi, însă, o greşală a-l înfăţişa numai ca reporter monden. Întrucât cultura lui generală şi-un gust ales îi permiteau, pe lângă înşirarea numelor, să-şi dea şi părerea asupra concertelor sau pieselor auzite, precum şi a executanţilor, chiar şi asupra tablourilor din expoziţii, aşa că se poate spune fără nici o exagerare că a fost şi critic teatral, şi muzical, şi artistic.

Vara nu se odihnea. Cronicile lui plecau de astădată din Constanţa, Sinaia sau Slănic. Dacă nu erau baluri, le organiza. La munte, la mare sau la şes, el dădea tonul. Era arbitrul eleganţei, necontestat. Cuvântul lui, literă de evanghelie.

S-au găsit, desigur, şi imitatori, dar nu l-au ajuns, fiindcă n-avea nimeni talentul şi relaţiile lui. De-aci, bineînţeles, intrigi şi cancanuri.

În ziua când un val şugubeţ i-a smuls bietului Claymoor peruca de pe cap, la Constanţa, făcându-l să apară pe plajă ridicol, chel şi amărât, invidioşii s-au bucurat.

Claymoor

Dar cea mai mare nenorocire a lui a fost o greşeală de tipar. Descriind într-o cronică superbia d-nei Sturza, venerabila soţie a fostului prim ministru liberal Dimitrie Sturza: „Majestueuse, avec un pendentiv magnifique autour de son cour” şi tipograful culegând cuvântul de la sfârşit fără litera “o”, pornografia care a ieşit a făcut să râdă întreaga ţară o săptămână. (E vorba de pronunţarea, iar nu de ortografia expresiei).

Faptul era cu atât mai grav cu cât L’Indépendance, fiind ziar conservator, s-a crezut că corectorul lăsase greşeala dinadins. A fost nevoie de scuze şi incidentul s-a terminat cu o epigramă de Cincinat Pavelescu rămasă celebră.

Toate astea s-ar fi putut poate uita, dac[ Claymoor n-ar fi fost mai mult decât a vrut: „Pictorul şi istoricul societăţii bune româneşti din veacul trecut”, cum l-a caracterizat cu drept cuvânt, la înmormântarea sa, Ion Procopiu, fostul preşedinte al sindicatului ziariştilor.

Iar Costache Bacalbaşa, pomeneşte în Bucureştii de altădată despre “Epoca lui Claymoor”.

Democraţia modernă a desfiinţat aproape balurile de odinioară. De altfel, au pierit şi boierii. Cine vrea să danseze, se duce — afară de rare excepţii — în localuri publice. Domnişoarele, cu ţigara’n gură, fără mamiţica, Fox- trot, Conga, Tango, Șimi sau Cucaracea.

Pentru a afla cum se petrecea acum şaizeci de ani şi mai încoace, cercetătorul răsfoieşte L’Indépendance Roumaine cu proza lui Claymoor, iniţiindu-se şi cum se înveşmânta protipendada, şi ce se dansa — valsul, polca, mazurca, lansieul sau cadrilul — cum află azi, tot din publicaţii, cei care nu frecventează cabareturile, că clou-ul mondenităţii pentru o femeie e să apară în rochie de celofan, îmbrăcată direct pe piele — chiar şi ce mânca la miezul nopţii. Supe-ul cum i se zicea mesei nocturne, rămasă în obiceiuri.

Claymoor

Iată cum descrie Claymoor o masă din acelea:

‘Menu-ul copios şi excelent, cu o mare abondenţă de feluri de bucate. Patru serii de invitaţi n-au putut să dea de hac acestor fortăreţe de icre, pateuri, prepeliţe, fazani trufaţi, mezeluri, brânzeturi, ananaşi, fructe, prăjituri şi îngheţate.

Oaspeţii au plecat la patru dimineaţa’.

Fericite timpuri patriahale când ocaua de icre costa cinci lei, fără grija războiului de mâine…

Observatorul atent poate culege din cronicele lui Claymoor fel de fel de amănunte.

O nuntă, de pildă, la Mitropolie, al cărei deal era așa de întunecos că vizitiii, ca să înainteze, se foloseau de masalagii care le luminau calea cu torţe; seratele societăţilor de binefacere apuse ca Obolul şi Tibişolul, bătăile cu flori de la Şosea, de la care te întorceai pudrat cu alb, ca un clown, aşa prăfărie era; ceaiurile de la Broft şi Capşa etc. etc… atâtea şi atâtea dintr-o lume — după unii mai bună, după alţii mai rea — dispărută pentru totdeauna.

Claymoor

Păcat că autorul acestor mii de coloane interesante nu şi-a adunat cronicile în volum decât într-un singur an: “La vie a Bucarest 1882-1883”, îndestulător, însă, pentru ca, adăugat la colecţia Independenţei, să fie un fel de cinematograf vorbitor al vieţii aristocraţiei bucureştene de demult.

Unde sunt acum şi „la belle madame X”, şi „la charmante madame Y”, şi la „vaporeuse madame Zet” etc.?

Mai toate în pământul care ne primeşte fără invitaţii pe toţi — „en squelette pour toujours” de astă dată, cum ar scrie un mucalit, parodiind pe Claymoor”.

*** Radu D. Rosetti, 15 Universul, octombrie 1940

DS TW
No comments

leave a comment