HomeEroii României moderneDoamne și domnițeElena Văcărescu a dus sufletul românesc la Paris

Elena Văcărescu a dus sufletul românesc la Paris

Elena Văcărescu

Elena Văcărescu s-a născut pe 21 septembrie 1864 la București și a fost fiica diplomatului Ioan Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu și nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu. Devenită domnișoară de onoare a Elisabetei a României, foarte inteligentă, bine educată și agreabilă, domnișoara Văcărescu a fost considerată de suverană o potențială partidă pentru Ferdinand, nepotul lui Carol I. Romantica regină a încurajat idila tinerilor, dar când la curte s-a aflat de apropierea dintre ei, reacția a fost rapidă.

Elisabeta a fost trimisă pentru o vreme la mama ei, la Neuwied, s-a îmbolnăvit și o perioadă a fost nevoită să stea departe de curtea de la București, iar tânăra Elena Văcărescu a fost trimisă în 1891 în exil, în Italia. Patru ani mai târziu s-a stabilit în Franța și și-a început cariera literară, reușind să atragă admirația și recunoașterea oamenilor de cultură francezi.

În perioada Primului Război Mondial, Elena Văcărescu a depus eforturi diplomatice pentru susținerea ideii Marii Uniri, iar în 1919 a fost numită de către regele Ferdinand secretar general al Asociației Române pe lângă Societatea Națiunilor pentru o perioadă de douăzeci de ani.

În anul 1925 a devenit membru de onoare al Academiei Române, fiind prima femeie care a primit acest titlu și cu această ocazie Vasile Bilciurescu a scris în “Universul literar”:

“Urmaşa uneia din cele mai vechi și mai cărturăreşti familii româneşti, domnișoara Elena Văcărescu a ţinut cu sfinţenie să menţină, ca de altfel toţi strămoşii săi, tradiţia rasei, cu toate că a fost crescută în Franţa încă de pe când era copilă, în acel Paris de unde nu venea în ţară decât doar vara, în lunile vacanțelor, la moşia părintească din Dâmboviţa.

Zic “cărturăreşti”, fiindcă mai toţi înaintaşii d-rei Văcărescu au lăsat urme de îndeletnicirea lor literară: străbunicul a fost denumit părintele poeziei romaneşti şi de Ia dânsul emană vestitul testament:

Urmaşilor mei Văcăreşti,

Las vouă moştenire

Creşterea limbii romaneşti

Şi-a patriei cinstire.

și acelaşi strămoş a scris prima gramatică românească; chiar generalul Teodor Văcărescu, mort de curând, are Ia activul său o foarte interesantă și argumentată lucrare asupra Războiului Independenței.

La Paris, unde studiase poezia, sculptura și muzica, d-ra Văcărescu a avut prilejul să fie cunoscută şi să fie apreciată de poeţii Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, François Coppée și chiar de Victor Hugo.

Dintre operele poetice cunoscute, traduse în mai toate limbile din Europa, relevăm: “Chants d’Aurore”, premiată de Academia franceză, “La dormeuse eveilleе”, “L’ame sereine”, “Lueurs et flammes” şi, după unii, lucrarea cea mai curioasă, “Le Rhapsode de la Dambovitza”, iar dintre romane: “Le Sortilège”, “Amor vincit” şi “Rois et reines que j’ai connus”.

Însăşi Regina Greciei, cu recunoscutul talent, binevoieşte să se ocupe în prezent de ilustrarea operelor acestora ale d-rei Elena Văcărescu.

De la război, talentata noastră poetă n’a mai putut veni în țară, neîndurându-se să-şi părăsească bătrâna mamă, care nu mai poate călători. Aceasta nu înseamnă însă că d-ra Văcărescu se dezinteresează de țara sa, pe care o iubeşte cu nespusă dragoste şi de care-i e dor, în toată clipa. Dimpotrivă, domnia sa se interesează mereu de opera d-sale culturală din București, Societatea Analelor, a cărei preşedintă este sora sa, d-na colonel Caribolu, societate unde au ţinut interesante conferinţe mulţi scriitori francezi, aşa cum se interesează de cealaltă fundațiune a d-sale: biblioteca pentru studenţi, instalată chiar în casa d-nei Caribolu din bulevardul Lascăr Catargiu 67, bibliotecă Ia care a colaborat şi fostul preşedinte al Republicii Franceze dl. Poincaré, trimițând chiar un însemnat număr de volume.

În timpul războiului, patriotismul luminat al d-rei Văcărescu a îndemnat-o să țină conferinţe despre România în mai toate oraşele din Franţa, câştigând multe simpatii pentru ţara sa, așa precum acelaşi cald patriotism o îndeamnă astăzi să sprijine pe toți românii aflători în Franţa care au пеѵоie de sfatul d-sale.

În prezent, d-ra Elena Văcărescu este delegata României la Liga Națiunilor, unde glasu-i a răsunat în mai multe rânduri în folosul umanităţii în general şi al României îndeosebi, glas ascultat întotdeauna şl de multe ori aprobat.

Iată, în câteva rânduri numai, meritele aceleia pe care Academia Română a consacrat-o chemând-o deunăzi printre membrii ei”.

Elena Văcărescu

Într-o cronică din perioada interbelică, Universul literar scria:

“Domnişoara Văcărescu a scris aproape numai în franţuzeşte. Unul dintre volume, “Chants d’Aurore” (Cântecele răsăritului), a fost premiat de Academia franceză. Dar în poeziile d-şoarei Văcărescu numai forma e străină; sufletul e aproape întotdeauna românesc. De aceea ea nici nu se poate socoti ca o “desrădăcinată”, fiindcă a rămas legată de pământul strămoşesc. Acest pământ cu formele lui particulare de viaţă e cântat în poeziile franţuzeşti ale d-şoarei Văcărescu. Desigur că pentru literatura noastră înseamnă o pierdere că acest talent n’a avut norocul de a se manifesta în limba Văcăreștilor, a căror descendentă e autoarea volumului “Le Rhapsode de la Dambovitsa”.

Cine vrea să cunoască mai deaproape sufletul românesc din creațiunile literare ale d-șoarei Văcărescu să o compare cu o altă scriitoare franceză de origină română, Comtesse de Noailles.

Conferenţiarul Dorchain, după ce a citit una dintre cele mai reprezentative poezii ale d-șoarei Văcărescu urmează: “Și ce este acest popor român? O ştiţi, e un popor latin, ca si noi, ca și fraţii noştri din Italia și Spania”.

Conferenţiarul povesteşte începutul neamului românesc și, amintind că coloniştii din Dacia au venit, în parte, din părţile “Provence”-ei, zice: “Nu e deci de mirare, dacă, trecând Porţile de fier, călătorul, care se simţea străin printre Sârbi, Unguri şi Bulgari, crede deodată că e între ai săi; nu e de mirare dacă sub căciula românească, ciobanul îi aduce aminte de-un “guardian” din Camargue şi dacă o fată cu cătrinţa cusută, cu brâul de mărgele, cu cămaşa desfăcută la gât, îl face, prin căutătura ei adâncă, prin mersul ei mlădios, să se gândească la frumoasele din Arles, la a noastră Mireille. Și nu e mirare mai ales că noi iubim acest popor şi că el ne iubeşte”.

Apoi conferenţiarul vorbeşte de Regele Carol, de războiul pentru neatârnare, de regina Elisabeta, care a tradus în limba germană şi engleză o parte din comoara literaturii noastre poporale. Se citesc mai multe poezii din “Le Rhapsode de la Dambovitsa”, care sunt cu entuziasm aplaudate.

Dl. Dorchain încheie: “Făcându-ne să cunoaştem astfel de minuni, Elena Văcărescu a sporit comoara frumuseţilor neamului omenesc. Cu câtă bucurie te gândeşti că acolo, între Carpaţi şi Dunăre, trăieşte un popor înrudit cu al nostru, unde plugarii şi păstorii, fetele şi femeile cu furca’n brâu şi cu secerea, care poate nici nu ştiu scrie şi ceti, dar ştiu să stea de vorbă în toate clipele vieţii cu viii și cu morţi, cu firea întreagă și cu cerul, în avânturi care îi ridică la cele mai înalte culmi ale vieţii sufleteşti”.

Elena Văcărescu a încetat din viață pe 17 februarie 1947 la Paris, orașul în care trăise cea mai mare parte a vieții, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu din București.

Elena Văcărescu

“Elena Văcărescu a ilustrat prin viaţa ei adevărul că omul poate fi, deopotrivă, cetăţeanul lumii şi al patriei sale. A locuit de două ori mai mulţi ani în Franţa decât în propria-i ţară, pe care a părăsit-o când era tânără, şi unde nu a revenit decât târziu, în scurte vizite. Dar în Franţa şi-a păstrat şi legal, şi spiritual cetăţenia românească, socotindu-se ambasadoare spirituală a patriei, ceea ce a şi fost într’atâtea ocazii.

A venit în Franţa şi a uimit pe unii cărturari şi poeţi cu bogăţiile folclorului nostru, transcriindu-le cântecele populare din Dâmboviţa şi informându-i mereu în privinţa creativităţii poporului nostru.

Urmaşă a poeţilor Văcăreşti, ea şi-a dat dintru început seama că “nobleţea obligă ” şi până la sfârşitul vieţii a slujit ţara şi cultura aşa cum s’a priceput şi tocmai în acele cercuri intelectuale şi politice ale Parisului, unde informaţiile temeinice au alt răsunet sau altă înţelegere. Legată nu numai de clasa ei, ci de întregul popor român, Elena Văcărescu a avut legături intelectuale şi sociale cu tot ce a fost strălucit în Franţa, continuând astfel pe acei Români care au ştiut şi au putut să câştige în străinătăţi dragoste pentru ţară, prin prestigiul lor personal, prin personalitatea sau talentul lor.

Elena Văcărescu

Elena Văcărescu a informat pe străini mai mult în general şi în liniile mari ale culturii, ea însăşi nefiind un critic la curent cu ceea ce se crea efectiv în cultura sau arta patriei şi deci neputând lua iniţiative de specialist. Dar, personal, cu inteligenţa şi simpatia de care dispunea, a reuşit, uneori, să facă infinit mai mult decât specialiştii, vorbind mai plăcut decât unii din ei şi având o situaţie mai prielnică decât ei, astfel câştigând mai multe simpatii pentru ţară.

Faptul că un Paul Valéry i-a acordat atâta preţuire — şi nu numai mondenă, de vreme ce vorbea alături de ea la marile simpozioane şi au făcut turneu de conferinţe — constituie o confirmare a însuşirilor acestei femei superioare, cu care aproape că dispare din societatea noastră tipul femeii de salon intelectual şi de întrunire selectă, ce fermeca prin conversaţii, relaţii şi prin acea inteligenţă naturală tipică ţării noastre.

Elena Văcărescu

Am cunoscut-o când a fost în ţară şi ne-a impresionat cât de vie era la o vârstă înaintată, fire deschisă şi gata să vibreze la orice idee nouă, amabilă şi prietenoasă faţă de orice scriitor pentru însuşi faptul că e scriitor, vroind parcă mereu să aducă la împlinire clauzele spirituale ale testamentului Văcăreştilor.

Că este aşa ne-o dovedeşte ceea ce a vorbit ea la şedinţele şi discuţiile Institutului Internaţional de Cooperaţie Intelectuală, creat pe lângă Liga Naţiunilor. Avem în faţă volumul cu discuţiile privitoare la Destinul viitor al Literelor, temă discutată de spirite strălucitoare şi profunde. Printre aceştia era şi Elena Văcărescu, iar ceea ce a vorbit ea, fără să fie nici deosebit de original, şi nici deosebit de profund, nu era nici discordant şi nici grosolan, susţinând o poziţie valabilă atunci, după cum este valabilă şi azi. Ea dorea pentru viitor o literatură plină de sevă şi simplitate, plină de acţiune şi optimism, apărând totodată destinul scriitorului şi opera lui, “un nobil şi dezinteresat efort de a ajunge la desăvârşita expresie a frumuseţii veşnice”.

Ea a ştiut să răspundă şi să corespundă deopotrivă evenimentelor politice şi culturale într’o vreme deosebit de complexă, trăind din plin viaţa internaţională, tocmai pentru că ştia deplin ce este sufletul unei naţiuni, dar şi interdependenţa naţiunilor”, a condemnat Revista Fundațiilor Regale la dispariția scriitoarei.

Elena Văcărescu

Surse:

Universul literar, 1926

Revista Fundațiilor Regale, 1947

Foto: Biblioteca Națională a Franței (Gallica.bnf.fr)

No comments

leave a comment