Ștefan Luchian, sub semnul unui destin tragic

“Au trecut 20 de ani de la moartea lui Luchian. Ziarele de atunci scriau: ‘Luni, 27 Iunie 1916, la ora 11 noaptea s-a stins din viaţă, după o lungă şi grea suferinţa, pictorul Ştefan Luchian’. Atât.

O lună mai târziu, revista “Cronica” de sub direcţia domnului Tudor Arghezi îi închina aproape în întregime ultimul său număr, publicând articole de Francisc Şirato. (“Pictorul Ştefan Luchian”), Adrian Maniu (“Povestea lui Luchian”), Tudor Arghezi (“Viaţa lui Luchian”), Dem. Theodorescu (“Moartea şi înmormântarea lui Luchian” şi “Cocoana Pozna” şi Alerm (“De Amiciţia”), precum şi o serie de portrete ale lui Luchian datorate lui J. Steriadi, C. Ressu şi T. Cornescu.

De atunci, opera lui Ştefan Luchian şi-a făurit singură drumul dând o consacrare postumă unuia dintre cei mai de seamă creatori plastici.

Elementul nou pe care Luchian a adus în pictura românească a fost intensitatea expresiei redată prin culoare, florile sale sunt un avânt desnădăjduit spre lumina şi viaţă. Imobilizat de o dureroasă boală, trebuind, în ultimii ani, să-şi lege pensula de mână pentru a putea picta, Luchian şi-a exprimat în tonuri de culoare de o intensitate unică, în străluciri de paletă cu rezonanţe adânci, toată tragedia existenţei sale, toată dragostea de lumină în soare.

Luchian a pictat cu o patimă, cu o căldură şi o sinceritate emoţionante, pentru că pictura pentru el însemna un mijloc de evadare, o lume nouă pe care şi-a creat-o pentru a putea suporta mizeria celei reale. “Florile” lui nu sunt simple imagini redate fidel, ci momente de viaţă, impresionante porniri ale sufletului spre limanul nemuritor al creaţiei. În opera de artă, Luchian învingea timpul şi moartea,

Colorist de seamă, Luchian punea în pasta şi tonurile sale un accent personal, o frământare şi o pasiune care însufleţeau materia, îi dădeau un sens, o valoare umană, ca o mărturisire de viaţă.

Valoarea operei lui Luchian n-a fost preţuită cum se cuvine de contemporanii săi. Acela care va scrie cândva biografia acestui artist va putea culege o serie întreagă de amănunte foarte caracteristice în această privinţă. De pildă, la expoziţia pe care a deschis-o în 1906, în sălile Ateneului, Luchian n-a putut vinde nici un tablou şi a trebuit să-şi plătească chiria sălii cu câteva pânze. Şi astfel Pinacoteca a obţinut tablourile lui Luchian pe care le posedă actualmente. Tot prin acea epocă Luchian a împodobit casa unui fost şi actual ministru cu câteva panouri. Adresându-i-se într-un moment de desnădejde, fostul şi actualul ministru i-a trimis o pereche de pantaloni uzaţi… ca să-l ajute!

În sfârşit, o ultimă scenă tot atât de caracteristică, aleasă din mulţimea celor care alcătuiesc adevărata figură a unei epoci: Luchian fusese angajat de un negustor bogat care avea un magazin la Podul Bărbierului să picteze frescele unei biserici din Capitală. Mulţumit de opera artistului, negustorul i-a dat un bacşiş de 10 lei când lucrul a fost gata Şi Luchian, cu umorul său fin, şi-a scos pălăria şi i-a mulţumit, spunându-i cu un surâs trist:

— Sărut mâna, boierule!

Comentariile par de prisos. De-abia spre sfârşitul vieţii sale, Luchian a început să fie preţuit de câţiva amatori luminaţi printre care principele Basarab Brâncoveanu, doamna Assan, dr. Angelescu, Simu, Vasile Morţun, Bragadiru, Băicoianu şi mai ales Bogdan Piteşti care, cu puţin timp înainte de moarte, i-a cumpărat ultime tablouri — vreo 15 —20 de lucrări — pentru suma de 30.000 lei.

După război, însă, la vânzarea colecţiei lui Bogdan-Piteşti tablourile lui Luchian au început să obţină preţuri mari, odată cu favoarea publicului.

Şi de atunci, ele îşi ocupă locul cuvenit în conştiinţa şi viaţa noastră artistică.

Viaţa lui Luchian s-a desfăşurat sub semnul unui destin tragic. Desprins de preocupările materiale, generos, darnic, boem, artistul a trebuit să lupte cu o boală îngrozitoare, agravată la început de cauza lipsurilor şi a privaţiunilor de tot felul. Lupta aceasta cu moartea a durat 16 ani. Şi cu cât ea îi cuprindea mai mult trupul, cu atât sufletul lui i se înălţa mai sus, în avântul creaţiei. Din epoca acestei lupte datează cele mai frumoase opere ale lui Luchian.

Iată cum descrie d. Dem. Theodorescu în “Cronica” de acum 20 de ani sfârşitul acestei tragice lupte.

“De şapte zile nu băuse o picătură de apă.

Cu o săptămână înainte de sfârşitul celei mai îndelungate lupte cu care se ruşină moartea, el voi s-o batjocorească, întrecând-o… Ceru verei lui — buna femeie care păstră până în ceasul din urmă singurul surâs de mamă lângă suferinţa pustie a Mucenicului — o basma şi-i impuse să-l lege la gât. Într-un târziu, harnica păzitoare care nu înţelesese ciudăţenia acestei cereri, îl găsi încercând zadarnic, cu mâinile lui uscate, să strângă capetele basmalei… O! sfânt al celei mai triste şi mai nedrepte dintre suferinţi, fuseseşi pedepsit ca şi ultima fărămitură a vieţii tale să fie mai tare chiar dacât vrerea ta de a muri! Şi biruitul de un moment al acestei hotărâri se îndărătnici într-o mândră compensaţiune: aceea de a rezista şapte zile împotriva celei mai oribile torturi, împotriva setei… Acest trist amant statornic al bucuriei şi al frumosului se sfârşi într-un miez de noapte, când Bucureştii veseli trimiteau până în chilia vechiului lui exil ecourile mulţumirilor lesnicioase..”.

Au trecut douăzeci de ani de atunci”.

Ionel Jianu, Rampa, 2 iulie 1936