Cilibi Moise s-a născut în anul 1812 la Focşani, într-o familie de oameni săraci, împovărată de o droaie de copii, zece la număr. Scriitorul Isac Peltz scria despre el: “puţine amănunte se cunosc despre cei dintâi ani ai vieţii sale. Se pare că a fost un copil ager la minte şi părinţii l-au deosebit dintre ceilalţi, dovedindu-i mai multa afecţiune. Neavând mijloacele materiale absolut necesare pe vremea aceea insului care dorea să înveţe carte, Cilibi Moise n-a urmat cursurile nici unei şcoli. A fost nevoit ca de la cea mai fragedă vârstă să-şi câştige singur mijloacele de trai, ba să-i mai şi ajute pe ai săi. Şi a devenit negustor ambulant: toată „prăvălia” sa intra într-un coşuleţ de mână, în care se aflau şireturi de ghete, calendare, ace de cap, praf de scărpinat, butoane de manşete, alifie de ras, poze de haz, bretele, gulere, fulare, pantofi”.
Negustorul îşi atrăgea clienţii improvizând tot felul de „strigări” care l-au făcut cunoscut în tot târgul, iar la un moment dat a decis să le adune într-o cărţulie. Cum nu ştia să scrie, îşi dicta aforismele, printre cei care i-au fost scribi aflându-se, în copilărie, Ion Luca Caragiale. “Tot scriind ce-mi dicta Cilibi Moise, a mărturisit o dată dramaturgul, am prins poftă de… meserie”.
George Călinescu menționează în Istoria literaturii române de la origini până în prezent: “Cilibi Moise a fost un Anton Pann, evreu. Vânzător de mărunţişuri prin iarmaroace, geniu oral fără ştiinţă de carte, el îşi dicta aforismele de-a dreptul zeţarului. Maximele lui sunt pline de un sănătos umor bătrânesc”.
Revista Convorbiri literare din mai 1884 îl prezenta astfel: “Cilibi Moise, evreul, s-a născut la Focşani în 1815. Om sărac, încărcat de-o familie numeroasă, fără ştiinţă de carte, dar isteţ la minte şi pătruns de un fel de filosofie firească a Orientului, a umblat toată viaţa lui cu bocceaua de marfă-mărunţişuri pe la iarmaroace şi prin stradele Bucureştilor, adunând lumea în jurul său prin glume, anecdote, pilde şi maxime ce-i curgeau fără întrerupere din gură şi prindeau luarea-aminte a trecătorilor. Mai pe urmă se pusese a-şi dicta născocirile lui în tipografia Dorotea Cucu din Bucureşti, unde i se zăţuiau de-a dreptul din viu graiu şi apoi se răspândeau în public, în câte o coală tipărită în multe mii de exemplare. Astfel persoana lui ajunsese a fi populară şi multe din vorbele lui au străbătut şi poate au rămas în popor”.
Într-o evocare, Barbu Lăzăreanu scria: “Când o parte din materia “Claponului” său și a calendăraşului ce întovărăşea zisul Clapon nu-l satisfăcea, I. L. Caragiale se grăbea să-l înlocuiască cu pagini din Nastratin Hogea şi din Povestea vorbii de Anton Pann. Aceasta era între anii 1877—1878. În 1901, însă, pe când dirija a doua serie a Moftului Român, ori de câte ori îl nemulţumeau versurile şi proza câte unui colaborator, Ion Luca punea în locul lor gânduri, apropouri şi replici de-ale vechiului Cilibi Moise. Într-un număr al Moftului, dădu acestor maxime şi frânturi supratitlul de “vorbe”; într-alt număr le înregistra: “Din aforismele lui Cilibi Moise”. Şi motiva această substituire prin următoarele cuvinte: “Prefer viului mort (aducătorului de material inert) pe mortul viu”.
Şi publicistul George Ranetti de la “Furnica” a învăţat de la maestrul său cum, în vremi de secetă spirituală, se poate recurge la Cilibi Moise ca la un salvator. De aceea, pentru “Zeflemeaua”, pe care a redactat-o între 1901—1904, Ranetti a transcris și el din Cilibi Moise.
La mijlocul anilor ’30, Editura Librăriei “Universala” Alcalay & Co. a publicat, într-un număr dublu al Bibliotecii pentru toţi, cea mai completă ediţie din “Practica şi apropourile lui Cilibi Moise, Vestitul în Ţara Românească”, cu o biografie semnată de editorul M. Schwarzfeld:
“Negoţul lui Cilibi Moise era ciudat ca el însuşi. Găseai la dânsul de toate şi nimic. Într-o vreme ţinu o prăvălie de mărunţişuri când cu un tovarăş, când cu altul. Îndeobşte însă stătea cu lungul său ciubuc lângă un coş cu marfă şi ademenea lumea cu vorbe de ale lui să vină să-i facă alişveriş.
Aşa, odată striga: “Marfă ruptă gata, pe un sfanţ bucata”, altă dată: “O gheată pe bani şi alta de pomană”. Experienţa şi-o manifesta în spuneri concentrate. Poveţele când şi le supraveghea, deveneau mici fabule sau sentinţe. Unde gândul său nu sapă adânc, farmecul îl afli intr-o dibace întorsătură a gândului”.
În prefața ediției, sunt citate și amintirile lui Ion Luca Caragiale: “Dacă sunt ce sunt, aceasta o datoresc lui Cilibi Moise. Cilibi Moise era prieten cu tatăl meu și venea adesea la el. Din când în când îmi da o hârtie ce purta un număr curent (era numărul său de control, că nu e indus în eroare) și îmi cerea să scriu. Dar abia că-mi dicta câteva cuvinte şi îmi striga: “Şterge, măi, prostule”, şi dicta din nou acelaşi lucru cu alte cuvinte, în altă formă, mai concentrată. De la un scris la altul se tot gândea spre a găsi o formă mai potrivită. Aceasta mi s-a întipărit în minte şi m-a făcut să înţeleg că nu se scrie cum îţi trăzneşte în cap, ci trebuie chibzuit şi muncit la scris”.
Poeta Claudia Millian, soția lui Ion Minulescu, a descris și ea fascinantul personaj:
“Vestitul” Moise era un negusitor mărunt, având drept avere un coş cu marfă în care se găseau de toate. El îşi striga mărunţişurile cu cimilituri şi apropouri. Odată binecuvânta pe fabricanţii de gulere. Un ciocoi mândru se apropie să cumpere şi să afle pricina binecuvântării:
– Mă prostule, strigă atunci Cilibi Moise, tu nu înţelegi? Să trăiască fabricanţii de gulere, că mulţi sunt fără cămăşi.
Zicea oricui: “Mă, tu” sau “Mă, prostule”, dar poporului îi zicea “Domnilor”, fiindcă “unde-s mulţi nu-i unul şi mulţimii se cuvine cinste”.
Desigur, figura aceasta originală merită să fie pomenită şi adusă la ordinea zilei pentru toată prospeţimea gândurilor şi observaţiilor lui mereu valabile. Apropourile lui erau adesea doleanţe şi solicitări în sprijinul celor mici și umili.
Cilibi Moise îşi practica negoţul şi reflexiile pe podul Calicilor, astăzi Calea Rahovei, pe lângă Tribunal. Acolo avea prilej să vadă mulţi nevolnici şi împricinaţi care plângeau pe marginea drumului. Cilibi umbla cu pantahuza printre trecători şi de multe ori îşi vărsa batista cu bani în fața judecătorului ca să plătească birurile calicimii.
Odată s-a dus la “departamentul dinlăuntru” să ceară slobozirea unor nevinovaţi.
— Ia spune-mi, Cilibi Moise, ce ai cu aceşti oameni, se rudesc ei cu tine?
— Cilibi Moise nu se roagă numai pentru rude, o ştii tu bine, el se roagă pentru toţi.
Şi ministrul i-a făcut dreptate. Înţelepciunea lui este cuprinsă nu numai în partea anecdotică a biografiei lui, ci în cuprinsul întregii opere, care, în simplitatea ei, este un izvor de cunoaştere şi preţuire omenească”.
Înțeleptul Cilibi Moise a murit de tifos pe 31 ianuarie 1870, la vârsta de 58 de ani.
Din înțelepciunea lui Cilibi Moise:
Sunt două feluri de avocaţi: unii cari câştigă o pricină strâmbă şi alţii cari pierd o pricină dreaptă.
Două feluri de indivizi sunt fuduli în lume: un slujbaş mic şi un prost mare.
Estimp s-au căutat cizme cu trei tălpi, fiindcă mulţi aleargă la (adică, după) slujbă.
Adam şi Eva şi-au acoperit ruşinea cu foi şi jurnaliştii o descoperă tot cu foi.
Norocul s-a fudulit, căci trage numai pe la case mari.
Omul poate să aibă un lucru optzeci de ani și într-un minut să-l piarză.
Acela care deosebește om de om, nu este om.
Omul este ca un târg (iarmaroc); când se ridică prăvăliile, rămâne pământ.
Vedeţi în ce timpuri am ajuns: hârtia scrisă e mai eftină decât cea nescrisă.
Mai mult se poate folosi omul cu minte de la cel nebun decât nebunul de la cel cu minte.
Ferice de acela căruia îi spui o vorbă şi pricepe de ce şi vai de cel căruia îi spui de ce și nu pricepe nici una.
Patru lucruri sunt greu de scos: dinţii din gură, sărăcia din casă, nebunia din cap şi datoria veche.
Cinstesc pe tânărul care are ceva bătrân într-însul şi pe bătrânul care are ceva tânăr într-însul.
Când dai bani mulţi cu împrumutare, să mai laşi şi pentru advocaţi.
Este o nedreptate foarte mare de a pune preţ dreptăţii.
Tinerii spun ce fac, bătrânii ce au făcut și nebunii ce ar dori să facă.
Cât va trăi omul, să caute să înveţe, să nu creadă că bătrâneţea aduce cu sine mintea.
Aleargă la porţile învăţatului, iar nu la ale bogatului.
Să stai cu mulţumire înaintea unui învăţat, decât să şezi lângă un om bogat.
Decât cu un prost crescut în lojă, mai bine cu un filozof în puşcărie.
De voieşti să ştii multe, ascultă de la alţii şi vorbeşte totdeauna puţin…
