Sidonie-Gabrielle Colette s-a născut pe 28 ianuarie 1873 în orășelul Saint-Sauveur-en-Puisaye și a fost fiica lui Jules-Joseph Colette, un invalid de război devenit colector de taxe, și a soției sale, Adèle Eugénie Sidonie. Copila a urmat o școală publică până la vârsta de 17 ani, în 1893 s-a căsătorit cu Henry Gauthier-Villars, cunoscut sub pseudonimul Willy, un scriitor și editor celebru în epocă, și a mărturisit mai târziu că nu ar fi devenit scriitoare dacă nu l-ar fi întâlnit pe Willy. Cu paisprezece ani mai în vârstă, bărbatul a introdus-o în cercurile intelectuale și artistice avangardiste și a încurajat-o să scrie, publicând însă sub numele lui celebra serie “Claudine” creată de ea: “Claudine à l’école”, “Claudine à Paris”, “Claudine en ménage” și “Claudine s’en va”.
Cei doi s-au separat în 1906, dar divorțul lor a devenit definitiv în 1910, apoi Colette a început o carieră artistică în cabaretele din Paris, inclusiv la Moulin Rouge, jucând uneori scene deocheate și câștigând foarte puțini bani, care îi asigurau doar supraviețuirea, fiind adesea flămândă și bolnavă. În acești ani a început o serie de relații cu diverse femei, cea mai cunoscută fiind cea cu Mathilde de Morny, marchiza de Belbeuf, cunoscută sub numele de “Missy”, cu care împărțea atât scena, cât și dormitorul. Pe 3 ianuarie 1907, un sărut într-un spectacol a provocat o adevărată revoltă publică și cele două nu au mai locuit împreună, deși relația a continuat pentru încă cinci ani.
În 1912, Colette s-a căsătorit cu Henry de Jouvenel, editorul revistei Le Matin, și un an mai târziu cei doi au avut o fiică numită Colette de Jouvenel. În timpul Primului Război Mondial, s-a dedicat jurnalismului, căsătoria oferindu-i confortul de a se ocupa doar de scris, și, în plus, a devenit pasionată de fotografie.
În 1920, a publicat romanul “Chéri”, o carte despre dragostea dintre o femeie în vârstă și un bărbat mult mai tânăr, volum care a avut un mare succes. Mariajul cu Jouvenel s-a încheiat printr-un divorț în 1924, parțial din cauza infidelităților scriitoarei și a aventurii cu fiul ei vitreg de 16 ani, Bertrand de Jouvenel. În 1925, l-a cunoscut pe Maurice Goudeket, care a devenit ultimul ei soț, cuplul rămânând împreună până la moartea scriitoarei. Colette era deja cunoscută în mediul loterar, iar anii ‘20-‘30 au fost perioada cea mai productivă și inovatoare, literatura ei concentrându-se pe evocarea relațiilor de cuplu.
În 1928, a acordat un interviu cotidianului bucureștean Rampa:
“Colette, celebra scriitoare pariziană, locuieşte într-o modestă mansardă la Palais Royal. Camerele vechiului palat istoric s-au transformat însă prin truda scriitoarei în adevărate încăperi din poveşti. E un cămin simpatic şi prietenos ca un cuib. Camerele sunt împodobite cu biblioteci, iar legăturile multicolore ale volumelor alcătuiesc un tapet feeric. Pretutindeni, flori naturale şi pictate mângâie privirea. În fine, un cămin splendid şi două pisicuţe completează acest decor de bun gust, tihnă şi mulţumire.
În mijlocul decorului trăieşte Colette, zâna casei şi prietena celor două pisicuţe ce dorm într-un fotoliu.
— Bonjour ma bonne chatte, Bonjour ma bonne chatte. Acesta e cântecul pisicuţelor mele, spune Colette. Ele se bucură de câte ori aud acest cântec şi simt că eu le iubesc.
— Cum mai puteţi iubi şi oamenii dacă înţelegeţi atât de bine graiul florilor şi al animalelor?
— Ştiu şi eu? răspunde Colette, nu mă gândesc niciodată la această problemă. Poate fiindcă sunt foarte rezervată în relaţiunile mele cu oamenii. De altfel sunt şi mioapă, nu-mi recunosc nici prietenii. Şi asta e bine câteodată. De aceea nu am avut trac când am apărut pe scenă; toţi spectatorii îmi păreau străini. Or, de străini nu mi-e niciodată teamă. Numai prietenii intimi îţi pot prilejui necazuri.
Ochii aceştia «miopi» au cele mai mari şi mai frumoase pupile, adevărate ornamente de pe aripile fluturilor exotici. Îmi amintesc că Antoine a invitat-o pe Colette să scrie o feerie pentru teatrul Rotschild, a cărui conducere i-a fost încredinţată de curând. Bănuind că această invitaţie îi face plăcere, îi pun scriitoarei o întrebare în legătură cu această chestiune. Spre surprinderea mea, Colette îmi răspunde însă:
— Nu am acceptat această invitaţie, fiind convinsă că noi, francezii, nu suntem capabili a scrie feerii. Această artă naiva convine mai degrabă vienezilor.
Despre activitatea ei literară actuală, Colette spune:
— Lucrez tocmai la un roman, “La seconde”. Romanul trebuia să fie de mult terminat; editorul îl așteaptă. Lipsesc însă încă 100 de pagini. Le voi scrie poate la noapte. De altfel, eu întârziu întotdeauna termenele romanelor mele.
— Şi subiectul?, întreb eu.
— Ce întrebare! V-am spus că lipsesc încă 100 de pagini. Subiectul unui roman nu se poate nici cunoaşte, nici poveşti înainte de a-l termina. În orice caz, vă pot spune că e vorba de a doua soţie. Dar veţi citi romanul când va fi gata. Acum nu pot spune nimic: acum scriu.
— Ciudat, intervin eu din nou, nu cunoaşteţi subiectul romanului pe care-l scriţi?
— Da! Vezi! Nici nu m-am gândit la această chestiune. Şi totuşi, îmi cunosc oamenii, eroii dinainte. Îi cunosc, îi iubesc, sunt prietena lor şi ştiu precis cum se vor comporta în orice împrejurare. Apoi, eroii mei îşi construiesc propria lor viaţă. De aceea toate romanele mele sunt greşit construite. Eu nu le construesc şi nu am o teorie proprie pe care o apăr în scrierile mele. Scriu adevărul, aşa cum îl înţeleg eu.
— Care dintre romanele dv. vă e drag?
— Nici unul. În clipa în care am terminat, scrierile mele nu mă mai interesează. Dacă le-aş reciti încă o dată tipărite, aş avea sentimentul că fiecare pagină trebuia altfel scrisă. Nu sunt mulţumită pe deplin cu nici unul dintre romanele mele. Nimic nu e desăvârşit. De asemenea, nu am introdus pe nici unul dintre eroii mei în două romane. Fiecare carte nouă înseamnă un om nou.
Cheri, el trăieşte, îl văd în faţa ochilor mei. Şi cu partenera lui, cu Lea, mă simt înrudită. Cheri e un tip veșnic şi care totuşi rămâne personal. E bărbatul care trăieşte de pe urma femeii şi care totuşi nu e respingător. Iată, şi eu îl iubesc pe Cheri. Am apărut în rolul lui Lea pe trei scene şi am jucat de 200 de ori acest rol cu un succes imens. Şi totuşi, eu nu sunt artistă. Prefer literatura.
Citesc cu plăcere şi de aceea citesc puţin. Lectura unei cărţi bune mă pasionează, mă entuziasmează. Nici nu bănuiţi ce “public” recunoscător sunt eu la teatru, la cinema şi chiar în literatură.
— Care e distracţia d-voastră preferată?
— Înotul. Înot în fiecare dimineaţă. De altfel, sunt mult mai mulţumită cu această nobilă artă decât cu literatura… Însă deveniţi indiscret cu aceste întrebări personale. Nu cumva aveţi de gând să mă întrebaţi ce vârstă am? Vă spun sincer: nu sunt tânără şi nu vreau să mă fac mai tânără decât sunt.
Dar Colette nici nu are nevoie de astfel de trucuri. Ea trăieşte în afară de tinereţe şi bătrâneţe, ca şi prietenele sale, florile. Ea e femeia veșnică, fără vârstă, ca şi vremea…”
*** Rampa, noiembrie 1928
În 1940, când germanii au ocupat Franța, Colette avea 67 de ani și a decis să rămână la Paris, în apartamentul din Palais Royal. Soțul ei, Maurice Goudeket, care era evreu, a fost arestat de Gestapo în decembrie 1941 și, deși a fost eliberat după câteva luni datorită intervenției soției franceze a ambasadorului german, Colette a trăit restul anilor de război cu teama că bărbatul va fi din nou arestat. Probabil acesta a fost motivul pentru care a scris articole pentru mai multe ziare pro-naziste, iar romanul apărut în acea perioadă, “Julie de Carneilhan”, are multe accente antisemite.
În 1944, a publicat romanul “Gigi”, probabil cea mai faimoasă carte a ei, în care spune povestea lui Gilberte (“Gigi”) Alvar, o tânără în vârstă de 16 ani care este pregătită pentru a deveni amantă a unui bogătaș, dar sfârșește prin a se căsători cu el. În 1949, volumul a fost ecranizat avându-i pe Danièle Delorme și Gaby Morlay în rolurile principale și doi ani mai târziu, în 1951, a fost adaptat pentru teatru pe Broadway cu necunoscuta, la acea vreme, Audrey Hepburn în rolul principal, actrița fiind aleasă chiar de scriitoare.
În 1954, o altă punere în scenă la Théâtre des Arts a avut-o în rolul principal pe actrița Alice Cocea și patru ani mai târziu pelicula produsă la Hollywood, cu Leslie Caron și Louis Jourdan în rolurile principale, a obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun film. În anii de după război Colette a devenit o figură extrem de cunoscută și a participat la multe evenimente publice, deși era grav bolnavă de artrită și trebuia să fie însoțită în permanență de soțul ei, Maurice Goudeket.
La moartea ei, pe 3 august 1954, biserica catolică a refuzat să îi organizeze o înmormântare religioasă din cauza celor două divorțuri, dar Franța i-a organizat funeralii de stat, Colette fiind cea de-a doua femeie din țară, după Sarah Bernhardt în 1923, care a primit această onoare, fiind apoi înmormântată în Cimitirul Père-Lachaise.
