Cu aproape patru secole în urmă, o femeie din înalta societate pariziană a scris un roman care avea să schimbe pentru totdeauna felul în care se vorbea despre dragoste, pasiune și datorie; se numea Marie-Madeleine de La Fayette, dar nu și-a semnat cartea pentru că, în lumea literaturii dominată la acea vreme de bărbați, a ales discreția și prudența.
Născută în 1634 la Paris, Marie-Madeleine Pioche de La Vergne a avut parte de o educație aleasă, lucru rar în acea perioadă pentru o femeie care provenea din mica nobilime. La vârsta de 16 ani, a devenit domnișoară de onoare a reginei Ana de Austria și a început să ia lecții de italiană și latină de la Gilles Ménage. Profesorul a introdus-o în saloanele literare la modă, precum cele al doamnei de Rambouillet și al Madeleinei de Scudéry.
După ce tatăl ei, Marc Pioche de La Vergne, a murit, mama s-a recăsătorit cu Renaud de Sévigné, unchiul celebrei Madame de Sévigné, care avea să-i fie prietenă apropiată toată viața.
În 1655, tânăra a devenit soția lui François Motier, conte de La Fayette, un nobil văduv cu aproximativ optsprezece ani mai în vârstă decât ea, cu care a avut doi fii. A locuit la moșiile de la țară din Auvergne și Bourbonnais ale soțului, dar făcea frecvent călătorii la Paris, unde a început să frecventeze cercurile apropiate de curtea regală și și-a format propriul salon de succes.
Cumnata ei era Louise de La Fayette (1618–1665), favorita regelui Ludovic al XIII-lea al Franței, iar printre apropiați se numărau Henriette a Angliei, viitoarea ducesă de Orléans, care i-a cerut să-i scrie biografia, teologul Antoine Arnauld și scriitorii Segrais și Huet. În timpul Frondei, madame de La Fayette s-a împrietenit și cu cardinalul de Retz, un apropiat al tatălui vitreg.
Deși nu era genul care să iasă în față, observa cu mare atenție mediul în care trăia, reușind să analizeze cu ochi critici gesturile aparent banale ale membrilor anturajului regal sau privirile care trădau pasiuni ascunse.
În 1678, când Madame de La Fayette a scris „La Princesse de Clèves”, toată lumea bună a Parisului a fost bulversată, pentru că romanul era diferit de tot ceea ce se publicase până atunci. În loc de aventuri cavalerești sau povești fantastice, paginile ei vorbeau despre frământările unei femei măcinate de un conflict interior: să-și urmeze dorința sau să rămână fidelă soțului și valorilor morale? Protagonista, o tânără nobilă, îl iubea profund pe un alt bărbat decât soțul ei, dar a decis să nu-și trădeze căminul conjugal.
Romanul a fost publicat anonim, pentru că, la acea vreme, nu era deloc obișnuit ca o femeie să scrie despre sentimente atât de intime, însă toată lumea știa cine era autoarea.
Madame de La Fayette a fost considerată de contemporani o femeie inteligentă, rafinată și, mai ales, foarte atentă la ceea ce se întâmpla în jurul ei. În paginile cărții, cititorii au recunoscut imediat personaje care semănau suspect de mult cu oameni reali de la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, iar cartea a fost citită ca un fel de oglindă a vremurilor, o critică elegantă a societății de la Versailles. Unii i-au admirat curajul și finețea cu care a descris sentimentele personajelor, iar alții au fost uimiți de faptul că o femeie putea scrie atât de profund.
Moartea soțului ei, în 1683, a determinat-o pe Madame de La Fayette să ducă o viață socială retrasă în ultimii ani ai vieții. Distinsa și discreta scriitoare s-a stins din viață pe 25 mai 1692, la vârsta de 59 de ani, la Paris, și a fost înmormântată la Biserica Saint-Sulpice.
Trei dintre cărțile ei au fost publicate postum: La Comtesse de Tende (1718), Histoire d’Henriette d’Angleterre (1720) și Mémoires de la Cour de France (1731).
Madame de La Fayette a fost, fără să vrea, o pionieră, pentru că „La Princesse de Clèves” este considerat astăzi primul roman modern din literatura franceză, a influențat generații întregi de scriitori și este studiat în universitățile din întreaga lume.
