Elisabeta Báthory s-a născut pe 7 august 1560 la Nyirbator, în Ungaria, și și-a petrecut copilăria la castelul din Nagyecsed. Tatăl ei era George, fratele lui Andrei Báthory, voievod al Transilvaniei, iar mama a fost Anna, fiica lui Ștefan Báthory de Șimleu, un alt voievod al Transilvaniei.
Tânăra a fost logodită cu nobilul maghiar Ferenc Nadasdy pe când avea doar 11 ani, conform unui acord politic agreat de cercurile aristocrației maghiare, iar la vârsta de 13 ani se pare că ar fi rămas însărcinată cu un angajat de la castelul Sárvár.
Legenda spune că Ferenc, viitorul soț, l-a pedepsit sever pe tânăr: l-a castrat, apoi l-a aruncat unei haite de câini, iar Elisabeta a fost mutată la un alt castel unde ar fi dat naștere, în secret, unei fiice numită Anastasia. Ferenc s-a asigurat că nimeni nu va afla despre venirea pe lume a copilei și a acceptat să se căsătorească cu tânăra contesă pe 8 mai 1575.
La scurt timp după aceea, Elisabeta s-a întors la castelul Sárvár, unde și-a petrecut timpul mai mult singură, în timp ce soțul ei locuia la Viena. În 1578, Ferenc a devenit comandantul trupelor maghiare, iar în timpul Războiului cel Lung cu Imperiul Otoman, contesa Bathory a primit misiunea de a apăra proprietățile familiei.
În anii următori, a adus pe lume șapte copii, care au fost îngrijiți de guvernante, așa cum fusese crescută și ea. Ferenc a murit în anul 1604, la vârsta de 48 de ani, din cauza unei boli necunoscute, apoi văduva ar fi fost afectată de o formă de demențăextem de agresivă. Legenda vorbește că ar fi ordonat uciderea a câteva zeci de fecioare în al căror sânge se îmbăia în speranța de a-și redobândi tinerețea.
Între anii 1602 și 1604, pastorul luteran István Magyari s-a plâns aristocraților de la curtea de la Viena de comportamentul contesei, iar în 1610 regele Matia al II-lea l-a desemnat pe György Thurzó, palatinul Ungariei, să investigheze cazul. Thurzó a ordonat notarilor să colecteze probe, iar aceștia au reușit să adune peste 300 de mărturii, fiind chestionați preoți, nobili, personalul castelului, dar și oameni obișnuiți.
Potrivit mărturiilor, multe dintre victimele Elisabetei erau fiicele țăranilor din zonă, care erau chemate la curte pentru a fi angajate ca servitoare, primind promisiunea unui loc de muncă bine plătit. Văduva ar fi ordonat și uciderea fetelor micilor nobili, care erau trimise de părinți la palat pentru a învăța eticheta curții, pentru că femeia căpătase mai târziu convingerea că își poate recăpăta mult-dorita tinerețe dacă se îmbăiază în sângele unor fete de origine nobilă.
Doi martori, Benedikt Deseo și Jakob Szilvassy, au declarat cum au văzut-o cu ochii lor torturând adolescentele, dar numărul exact al victimelor Elisabeta este necunoscut. Thurzó, palatinul Ungariei, și fiii contesei au plănuit ca femeia să fie internată o vreme la o mănăstire de călugărițe, apoi au decis să fie plasată în arest la domiciliu. Regele Matia al II-lea a solicitat însă să fie condamnată la moarte, de vreme ce crimele ei teribile fuseseră dovedite.
Pe 30 decembrie 1610, Thurzó a arestat-o pe văduva sângeroasă și pe câțiva dintre slujitorii ei, care erau acuzați de complicitate. Regele a cerut să fie adusă în fața instanței, dar doi notari trimiși pentru a colecta probe suplimentare au amânat procesul pe o perioadă nedefinită.
Complicii Elisabetei au ajuns, în cele din urmă, în fața tribunalului. Procesul a început pe 2 ianuarie 1611 la Bicse, fiind prezidat de judecătorul regal al Curții Supreme, Theodosious Syrmiensis de Szulo, asistat de alți 20 de judecători asociați. Contesa nu a ajuns însă în fața instanței, deși zeci de martori și supraviețuitori au depus mărturii împotriva ei. 80 dintre inculpați au fost găsiți vinovați și acuzați de crimă, trei fiind condamnați la moarte, iar sentințele au fost executate imediat.
Elisabeta nu a fost supusă niciodată unui proces, însă familia a închis-o pe viață în castelul Čachtice. A fost zidită într-un turn îngust fără ferestre, doar cu câteva găuri care îi asigurau acces la mâncarea care îi era adusă de gardieni și la aerul necesar pentru a o ține în viață.
Pe 24 august 1614, contesa Bathory a fost găsită fără viață de către un paznic, dar se pare că murise cu trei zile înainte. A fost inițial înmormântată în cimitirul bisericii Csejte, apoi trupul ei a fost mutat la Ecsed, în cripta familiei Báthory.
“Legenda spune că, pentru a-și satisface poftele sale bestiale, contesa Báthory a ucis, în curs de opt ani, mai bine de șase sute cincizeci de copile, pentru a se scălda in sângele lor. Avea o odaie rezervată pentru aceste băi. În mijlocul odăiei era instalat aparatul de ucidere și o cadă. Prin acest mijloc, arăta legenda, contesa își menținea frăgezimea tinereții și prin urmare putea să-și satisfacă plăcerile sale neînfrânate.
Este în această legendă o mare parte de adevăr. Elisabeta era înrudită cu familiele domnitoare. La vârsta de 21 de ani, în anul 1575, ea luă de bărbat pe Franz Nadasdy, unul din fruntașii magnați, pe vremea aceea atotputernic. Fiind răutăcioasă, ea se răzbuna numai împotriva servitoarelor sale. Pe vremea când trăia bărbatul său, pentru un lucru de nimic ea ordonă ca o slujnică să fie desbrăcată și unsă cu miere pe tot corpul. Timp de 24 de ore nenorocita a trebuit să steie afară și torturată de insecte. O altă servitoare suferea de epilepsie, iar contesa credea că se preface. Pentru a o desbara de acest «nărav», ordonă de a-i se pune printre degetele picioarelor niște hârtie unsă cu oloiu și a le da foc în urmă. Biata epileptică sucombă la prima experiență.
Rămasă văduvă, trăind retrasă în castelul său, neluând parte la nici o distracțiune, ea avea o singură plăcere: de a tortura pe supușii săi. În această operă de distrugere ea a fost ajutată de servitorele Helena Io, Katarina Benetzky și Dorothea Szentes. Într-o zi, o tânără copilă, abia intrată in serviciul contesei, greși cu ceva la călcatul rufelor. Elisabeta luă fierul cald și o lovi peste obraz. Fața nenorocitei servitoare se prefăcu într-o rană.
Bătaia era la ordinea zilei. Pentru greșeala cea mai mică, servitoarele erau desbracate și bătute cu vergi, deseori cădeau moarte sub lovituri.
Încetul cu încetul, pasiunea de «a omorî» deveni pentru contesă o necesitate absolută. Era iarnă și întreprinse o călătorie cu sania la o proprietate vecină. Pe drum o slujnică fugi, dar fu îndată prinsă. Drept pedeapsă, porunci să fie pusă în apă și lăsată acolo până ce fata deveni un sloi de gheață.
De prisos să enumerăm toate barabariile acestei femei setoase de sânge. Destul să spunem că la proces, din mărturisirile complicilor săi, rezultă după unii că în timp de opt ani au fost omorâte 58 de copii, după alții chiar 650.
Cu mare greu autoritățile s-au hotărât de a pune capăt acestor crime, căci nimeni nu îndrăznea să se atingă de contesă, pentru a nu lovi în susceptibilitatea rudeniilor ei. Dar în fine, în ianuarie 1610 s-a judecat procesul. Complicii ei au fost condamnați la moarte, iar contesa, în urma unor mari stăruinți, a fost condamnată a-și petrece viata închisă în castelul ei.
Nu era nicidecum dorința de a fi veșnic tânănă și de a plăcea cea care a împins-o la comiterea acestor crime, după cum sună legenda, ci era pur și simplu o răutate înnăscută, mărită încă prin siguranța ce avea de a nu fi trasă la răspundere pentru actele sale.
Citind aceste note te înfiorezi gândindu-te cum de s-a putut ca tocmai autorul principal al unor atari crime să fi putut scăpa așa de ușor…”
*** Ion Foarfecă, Evenimentul, august 1894