Marie Adélaïde a Franței s-a născut pe 23 martie 1732 la Versailles și a fost al șaselea copil al regelui Ludovic al XV-lea al Franței și a soției sale, Marie
Leszczyńska. Fetița a fost denumită Madame Quatrième, până la moartea surorii ei mai mari, Marie Louise, în 1733, iar apoi i s-a spus Madame Troisième și a fost crescută la Palatul Versailles împreună cu surorile mai mari, gemenele Louise Elisabeth și Henriette, cu următoarea născută, Marie Louise, care a trăit doar cinci ani, și cu fratele lor Ludovic, Delfin al Franței.
Surorile ei mai mici – Madame Victoire, Madame Sophie, Prințesa Therese (care a murit la doar opt ani) și Prințesa Louise, care a devenit călugăriță carmelită, au fost crescute la Abația Fontevraud începând cu 1738 pentru că costul creșterii lor la Versailles, în ciuda statutul la care aveau dreptul, a fost considerat prea mare de către cardinalul Fleury, ministrul-șef al finanțelor. Adélaïde urma să li se alăture surorilor ei mai mici la Fontevraud, dar în cele din urmă i s-a permis să rămână cei trei frați mai mari la Versailles. Prințesa a fost dată în grija Mariei Isabelle de Rohan, ducesa de Tallard.
În 1744, regele le-a trimis pe Henriette și Adelaide într-o reședință separată unde au avut două guvernante și doi ani mai târziu li s-a dat propria lor doamnă de onoare, pe Marie-Angélique-Victoire de Bournonville, ducesa de Duras. Când surorile mai mici au sosit la curte de la Fontevrault în 1748-50, nu au fost introduse în aceeași reședință cu surorile mari, ci au fost duse într-o casă separată.
Prințesa Adélaïde nu s-a căsătorit niciodată. La sfârșitul anilor 1740, când ajunsese la vârsta la care prințesele erau de obicei măritate, nu existau pretendenți catolici cu un statut pe măsura sa,
așa că a preferat să rămână necăsătorită decât să facă un mariaj cu un bărbat nepotrivit. Singurii tineri disponibili erau prințul de Conti și prințul Francisc Xavier de Saxonia, dar niciunul dintre ei nu avea statutul de monarh sau de moștenitor al unui tron. În 1761, mult după ce trecuse de vârsta la care prințesele din secolul al XVIII-lea se căsătoreau de obicei, i s-ar fi sugerat căsătoria cu regele Carol al Spaniei care rămăsese de curând văduv, dar, după ce i-a văzut portretul, prințesa l-a refuzat.
Adélaïde a fost descrisă ca o femeie frumoasă și inteligentă, dar extrem de arogantă, cu un caracter dominant și ambițios și cu o voință puternică ajungând să-și domine surorile mai mici.
Prințesa și frații ei au încercat fără succes să împiedice legătura tatălui lor cu doamna de Pompadour, care începuse în 1745, iar la începutul anilor 1750, când starea de sănătate a metresei oficiale începuse să se degradeze, Adélaïde a devenit apropiată de rege, călăreau împreună și discutau frecvent, iar această relație strânsă a provocat zvonuri că ar avea o relație incestuoasă, deși nu există niciun indiciu care să sugereze că aceste bârfe au fost reale.
Între momentul morții doamnei de Pompadour în 1764 și înainte de apariția doamnei du Barry în 1768, Ludovic al XV-lea a căpătat mare încredere în 
Adelaide și ea l-a încurajat să nu își ia o altă amantă oficială. După moartea reginei, în 1768, prințesa l-a sfătuit pe tatăl ei să se recăsătorească, tocmai pentru a evita apariția unei noi metrese și a sprijinit-o pe principesa văduvă de Lamballe considerând-o o candidată potrivită. Cu toate acestea, prințesa de Lamballe nu a fost dispusă să se recăsătorească cu regele, iar fostul ei socru, ducele de Penthievré, nici nu a vrut să accepte un astfel de mariaj, așa că planurile nu s-au concretizat niciodată. Regelui i-a fost sugerat apoi un mariaj cu arhiducesa Maria Elisabeta a Austriei, care fusese o frumusețe renumită, dar suferise de variolă și avea cicatrici pe toată fața, așa că negocierile au fost întrerupte. În schimb, Ludovic al XV-lea a prezentat-o la curte pe ultima sa maîtresse-en-titre, Madame du Barry, pe care Adélaïde o disprețuia.
În ultimii ani ai domniei tatălui lor, Adélaïde și surorile ei au fost descrise ca fiind niște bătrânele urâcioase care își petreceau zilele bârfind și tricotând în camerele lor. Rareori se îmbrăcau corespunzător, dar au menținut o relație bună cu copiii fratelui lor și s-a spus că “au dovedit că
evlavia nu este incompatibilă cu farmecul intelectual”. Din aprilie 1774, doamna Adélaïde și surorile ei au fost alături de tatăl lor, Ludovic al XV-lea, aflat pe patul de suferință, când acesta a murit de variolă pe 10 mai. După moartea regelui, acesta a fost succedat de nepotul său, Louis Auguste, care a devenit regele Ludovic al XVI-lea. Acesta fusese sfătuit de tatăl său să ceară sfatul Adelaidei în cazul în care va deveni rege și, după succesiune, i-a trimis o scrisoare mătușii sale înțelepte în care îi cerea sfatul cu privire la cine ar trebui să facă parte din guvern.
La începutul domniei, datorită încrederii pe care Ludovic al XVI-lea o avea în Adelaide, a numit-o consilierul său politic și i-a permis să facă numiri la Trezorerie. Nepotul-rege le-a permis mătușilor sale să-și păstreze apartamentele în Palatul Versailles și ele au continuat să participe la curte la evenimente speciale, cum ar fi, de exemplu, vizita împăratului Iosif al II-lea. În 1777, doamna Adélaïde a devenit ducesă de Louvois, dar curând femeile s-au distanțat de curte și au preferat să locuiască în Château de Bellevue din Meudon.
Călătoreau anual la Vichy, întotdeauna cu un alai de cel puțin trei sute de curteni și au continuat să fie confidentele 
lui Ludovic al XVI-lea, menținând o relație bună cu nepoata lor, prințesa Elisabeta a Franței, pe care o vizitau la Montreuil. Când Victoire de Rohan a demisionat din funcția de Guvernantă a Copiilor Franței, regele a vrut să-i ofere doamnei Adélaïde responsabilitatea pentru creșterea copiilor regali, dar regina Maria Antoaneta s-a opus. De altfel, niciuna dintre mătușile lui Ludovic al XVI-lea nu s-a înțeles bine cu capricioasa regină, iar când aceasta a introdus noul obicei al cinelor informale în familie, precum și alte deprinderi care subminau eticheta formală a curții, vechea nobilime a decis să ignore reformele Mariei Antoaneta și se aduna în salonul mătușilor regale care devenise un centru al intrigilor împotriva Mariei Antoaneta.
Madame Adélaïde și surorile ei au fost prezente la Versailles în timpul marșului femeilor pariziene din 6 octombrie 1789 și au făcut parte dintre nobilii adunați în apartamentul regelui în noaptea atacului asupra dormitorului Mariei Antoaneta, apoi au plecat împreună cu familia regală din reședință, însă trăsura cu bătrânele doamne s-a separat de restul convoiului. Ele nu și-au stabilit reședința la Tuileries, ci au preferat să se retragă la Château de Bellevue din Meudon.
În cele din urmă, Adélaïde și sora ei, Victoire, au solicitat pașapoarte regelui pentru a pleca într-un pelerinaj la Bazilica Sfântul Petru din Roma, iar Ludovic al XVI-lea le-a semnat documentele și l-a anunțat pe cardinalul de Bernis, ambasadorul francez la Roma, despre sosirea surorilor. Pe 3 februarie 1791, când erau pe punctul de a pleca, la Clubul Iacobin a sosit un denunț anonim despre intențiile lor, ceea ce a provocat o manifestare de protest la Adunarea Națională și s-a cerut chiar judecarea și condamnarea la moarte ale mătușilor regale. Pe 19 februarie, o mulțime de femei s-au adunat la Palais Royal și au 
plecat spre Château de Bellevue pentru a opri fuga bătrânelor doamne.
Chroniqle de Paris a consemnat: “Două prințese, sedentare după condiție, vârstă și gust, sunt brusc posedate de o manie de a călători și de a alerga prin lume. Acest lucru este singular, dar este posibil. Se duc, așa cum spun oamenii, să sărute papucul Papei, fiind însoțite de optzeci de persoane”.
În ciuda protestelor publice din Franța, cele două doamne au ajuns la Roma pe 16 aprilie 1791, iar papa le-a acordat o audiență privată și au rămas aici aproximativ cinci ani, primind protecția suveranului pontif și fiind găzduite în palatul cardinalului de Bernis.
Bijuteriile pe care le aduseseră cu ele au fost vândute, rând pe rând, pentru a-i ajuta pe emigranții francezi care au apelat la sprijinul lor și au fost foarte respectate de oamenii de rând din Roma, care aflaseră îngroziți veștile tragice despre ororile din timpul Revoluției franceze.
La invazia Italiei de către Franța în 1796, Adélaïde și Victoire au părăsit Roma plecând spre Napoli, unde sora Mariei Antoaneta, Maria Carolina, era regină și s-au stabilit la curtea regală din Palatul Caserta. Dar aceasta avea să spună mai târziu: “A fost un chin îngrozitor să le adăpostim pe cele două bătrâne prințese ale Franței împreună cu cele optzeci de persoane din suita lor pentru că toți erau de o impertinență inimaginabilă”. În momentul în care Regatul Napoli a fost invadat de Franța în 1799, surorile au plecat cu o fregată spre Corfu și, în cele din urmă, s-au stabilit la Trieste, unde Victoire a murit de cancer de sân. Prințesa Adélaïde a murit un an mai târziu, pe 27 februarie 1800, la vârsta de 67 de ani.
