Marie Adélaïde s-a născut pe 23 martie 1732 la Versailles și a fost al șaselea copil al regelui Ludovic al XV-lea al Franței și al Mariei Leszczyńska. Fetița a fost numită Madame Quatrième până la moartea surorii mai mari, Marie Louise, în 1733, apoi i s-a spus Madame Troisième și a fost crescută la Palatul Versailles împreună cu surorile ei, gemenele Louise Elisabeth și Henriette, cu următoarea născută, Marie Louise, care a trăit doar cinci ani, și cu fratele lor, Ludovic, Delfin al Franței.
Surorile mai mici – Victoire, Sophie, Therese (care a murit la doar opt ani) și Louise, care a devenit călugăriță carmelită – au fost crescute la Abația Fontevraud începând cu 1738, deoarece costul creșterii lor la Versailles, în ciuda statutului la care aveau dreptul, a fost considerat prea mare de către cardinalul Fleury, ministrul-șef al finanțelor. Adélaïde urma să li se alăture la abație, dar în cele din urmă i s-a permis să rămână la palatul regal, fiind dată în grija Mariei Isabelle de Rohan, ducesa de Tallard.
Adélaïde nu s-a căsătorit niciodată. La sfârșitul anilor 1740, nu existau pretendenți catolici pe măsura rangului ei, așa că a preferat să nu facă un mariaj cu un bărbat nepotrivit. Singurii tineri disponibili erau prințul de Conti și prințul Francisc Xavier de Saxonia, dar niciunul dintre ei nu aspira la statutul de monarh.
În 1761, mult după ce trecuse de vârsta la care prințesele din secolul al XVIII-lea se căsătoreau de obicei, i s-ar fi sugerat căsătoria cu regele Carol al Spaniei, care rămăsese de curând văduv, dar, după ce i-a văzut portretul, a refuzat aranjamentul.
Adélaïde a fost descrisă ca o femeie frumoasă, ambițioasă și inteligentă, dar extrem de arogantă, cu un caracter dominant și cu o voință puternică, ajungând să-și domine surorile mai mici.
Prințesa și frații ei au încercat fără succes să împiedice legătura tatălui lor cu doamna de Pompadour, care începuse în 1745. După cinci ani, când starea de sănătate a metresei oficiale începuse să se degradeze, Adélaïde a devenit apropiată de rege, călăreau împreună și discutau mult, iar acest lucru a provocat zvonuri că ar fi fost vorba despre o relație incestuoasă, deși nu exista niciun indiciu care să sugereze că bârfele sunt reale.
Între momentul morții doamnei de Pompadour, în 1764, și înainte de apariția doamnei du Barry, în 1768, Ludovic al XV-lea a căpătat mare încredere în fiica sa, iar ea l-a sfătuit să nu își ia o altă amantă oficială. La moartea reginei-mamă, în 1768, prințesa l-a îndemnat să se recăsătorească, tocmai pentru a evita apariția unei noi metrese și a sprijinit-o pe principesa văduvă de Lamballe, considerând-o o candidată potrivită. Cu toate acestea, planurile nu s-au concretizat.
Regelui i-a fost sugerat apoi un mariaj cu arhiducesa Maria Elisabeta a Austriei, care fusese o frumusețe renumită, dar suferise de variolă și avea cicatrici pe toată fața, așa că negocierile au fost întrerupte. În schimb, Ludovic al XV-lea a prezentat-o la curte pe ultima sa maîtresse-en-titre, Madame du Barry, pe care Adélaïde o disprețuia.
În ultimii ani ai domniei tatălui lor, Adélaïde și surorile ei au fost descrise ca fiind niște bătrânele urâcioase, care își petreceau zilele bârfind și tricotând în camerele lor. Au menținut totuși o relație bună cu copiii fratelui lor și s-a spus că „au dovedit că evlavia nu este incompatibilă cu farmecul intelectual”. În aprilie 1774, când tatăl ei se afla pe patul de suferință, afectat de o formă gravă de variolă, i-a fost aproape în permanență alături.
Succesorul suveranului, Ludovic al XVI-lea, îi era nepot și, imediat ce a preluat coroana, i-a trimis înțeleptei mătuși o scrisoare în care îi cerea sfatul cu privire la cine ar trebui să facă parte din guvern și, ca semn al supremei încrederi pe care o avea în ea, a numit-o consilier politic și i-a permis să facă numiri la Trezorerie.
Regele le-a permis mătușilor să-și păstreze apartamentele la Palatul Versailles, iar vârstnicele doamne au continuat să participe la evenimentele speciale ale curții, cum a fost, de exemplu, vizita împăratului Iosif al II-lea. Ulterior s-au distanțat însă de Versailles și au preferat să locuiască la splendidul Château de Bellevue, fostă reședință a Doamnei de Pompadour, în Meudon.
Madame Adélaïde și surorile ei au fost prezente la Palatul Regal în timpul marșului femeilor din 6 octombrie 1789 și au asistat înspăimântate la asaltul asupra dormitorului Mariei Antoaneta, apoi au părăsit reședința împreună cu familia regală. Trăsura cu bătrânele doamne s-a separat de restul convoiului și nu a mai ajuns la Tuileries, îndreptându-se spre Meudon.
În cele din urmă, Adélaïde și Victoire au primit aprobarea pentru a merge într-un pelerinaj la Bazilica Sfântul Petru, cardinalul de Bernis, ambasadorul francez la Roma, fiind anunțat despre sosirea surorilor. Pe 3 februarie 1791, când erau pe punctul de a pleca, la Clubul Iacobin a sosit un denunț anonim despre intențiile lor, ceea ce a provocat o manifestare de protest la Adunarea Națională. Deputații au cerut judecarea și condamnarea lor la moarte, o mulțime de femei furioase plecând spre Château de Bellevue pentru a opri fuga prințeselor.
Chronique de Paris a consemnat: „Două prințese, sedentare după condiție, vârstă și gust, sunt brusc posedate de o manie de a călători și de a alerga prin lume. Acest lucru este singular, dar este posibil. Se duc, așa cum spun oamenii, să sărute papucul Papei, fiind însoțite de optzeci de persoane”.
În ciuda protestelor publice din Franța, cele două au ajuns la Roma pe 16 aprilie 1791, iar papa le-a acordat o audiență privată și au rămas aici aproximativ cinci ani, primind protecția suveranului pontif și fiind găzduite în palatul cardinalului de Bernis. Bijuteriile pe care reușiseră să le ia cu ele au fost vândute, rând pe rând, pentru a-i ajuta pe emigranții francezi care apelau la sprijinul lor. Au fost, în plus, foarte respectate de oamenii de rând din Roma, care aflaseră îngroziți veștile tragice despre ororile din timpul Revoluției franceze.
La invazia Italiei de către Franța, în 1796, Adélaïde și Victoire au părăsit Roma plecând spre Regatul Napoli, unde sora Mariei Antoaneta, Maria Carolina, era regină și s-au stabilit la curtea regală din Palatul Caserta. Aceasta avea să spună mai târziu: „A fost un chin îngrozitor să le adăpostim pe cele două bătrâne prințese ale Franței împreună cu cele optzeci de persoane din suita lor, pentru că erau de o impertinență inimaginabilă”. Trei ani mai târziu, când Napoli a fost ocupat de francezi, surorile au plecat cu o fregată spre Corfu și, în cele din urmă, s-au stabilit la Trieste, unde Victoire a murit de cancer de sân. Prințesa Adélaïde s-a stins un an mai târziu, pe 27 februarie 1800, la vârsta de 67 de ani.
