Rukhmabai Raut s-a născut pe 22 noiembrie 1864 în India, într-o familie ce făcea parte din casta marathi. Tatăl a murit pe când fetița avea vârsta de doi ani, iar după un timp mama, Jayantibai, care avea doar 17 ani la acel moment, s-a recăsătorit cu medicul Sakharam Arjun, un cunoscut activist social din Bombay.
Opt ani și jumătate mai târziu, Rukhmabai a fost căsătorită cu Dadaji Bhikaji, un văr al tatălui vitreg, care era cu câțiva ani mai mare ca ea. Familiile au convenit, încălcând normele sociale ale epocii, ca băiatul să se mute la familia copilei ca Gharjamai, adică soț susținut de părinții miresei, în scopul de a-și putea continua educația și de a “deveni un soț bun”. La șase luni de la căsătorie, Rukhmabai a ajuns la pubertate și ar fi putut avea loc evenimentul tradițional numit “Garbhadhan”, care însemna desăvârșirea rituală a căsătoriei, dar doctorul Sakharam Arjun nu a fost de acord sub nicio formă cu consumarea mariajului, pentru că a considerat că adolescenta nu este pregătită pentru această etapă.
Acest lucru l-a nemulțumit pe Bhikaji, care oricum considera încercările familiei de a-l educa inutile. După ce mama lui a murit, s-a mutat în casa unchiului matern și a început să ducă o viață dezordonată. În cele din urmă a acumulat multe datorii, pe care spera să le acopere folosind zestrea soției, dar fata a refuzat să se mute la el, decizia fiindu-i susținută de tatăl vitreg.
În martie 1884, Bhikaji i-a trimis o notificare doctorului Sakharam Arjun cerându-i să o trimită pe Rukhmabai la domiciliul conjugal, dar solicitarea a fost ignorată.
În 1885, tânărul a cerut în instanță “restituirea drepturilor conjugale” în celebrul proces “Bhikaji vs. Rukhmabai”, însă judecătorul Robert Hill Pinhey a spus că nu a găsit niciun precedent în legea hindusă, că nu o poate obliga pe tânăra doamnă să se supună cererii soțului și s-a retras la scurt timp din instanță. În 1886, cazul a fost reluat, fiind judecat în timp ce opinia publică susținea că legea nu respectă cu sfințenie obiceiurile hinduse. Dezbaterea publică s-a canalizat în jurul mai multor puncte divergente, precum legea hindusă versus cea britanică și păstrarea tradițiilor indiene. Primul recurs împotriva deciziei judecătorului Pinhey a avut loc pe 18 martie 1886, dar sentința inițială a fost confirmată de doi judecători. Pe 4 martie 1887, la cel de-al doilea recurs, judecătorul Farran, folosind interpretări ale legilor hinduse, i-a ordonat lui Rukhmabai să meargă să locuiască împreună cu soțul ei sau, în caz contrar, să ispășească șase luni de închisoare.
Tânăra a răspuns că preferă să meargă la închisoare decât să se supună verdictului, iar această decizie a provocat revolta societății tradiționale indiene, deoarece s-a considerat că sfidarea ei este doar rezultatul educației britanice pe care o primise și că astfel hinduismul este în pericol.
După ce ultima sentință judecătorească îi fusese defavorabilă și confirmase căsătoria, adolescenta a făcut apel la regina Victoria. În presă s-a susținut că suverana ar fi anulat decizia tribunalului și că mariajul ar fi fost dizolvat, însă nu există nicio dovadă clară despre vreo intervenție directă în acest caz.
În sfârșit, în iulie 1888, familia adolescentei a ajuns la un acord cu Bhikaji, iar acesta a renunțat la pretențiil în schimbul unei sume de două mii de rupii. Bărbatul s-a recăsătorit în 1889, iar Rukhmabai a devenit celebră pentru curajul și determinarea de care a dat dovadă în apărarea drepturilor sale.
Dezbaterile publice legate de acest caz au contribuit la adoptarea legii “Age of Consent Act”, în 1891, care a schimbat vârsta consimțământului fetelor căsătorite sau necăsătorite pentru săvârșirea unui act sexual de la 10 la 12 ani în India britanică, încălcarea legislației fiind considerată viol și pedepsită cu închisoarea.
Mai târziu, Rukhmabai a primit sprijin de la doctorița Edith Pechey, care lucra atunci la spitalul Cama. Englezoaia nu numai că a încurajat-o, dar a ajutat demarând o strângere de fonduri pentru educația ulterioară a fetei. Alți susținători au fost Shivajirao Holkar, care a donat 500 de rupii pentru “demonstrarea curajului de a interveni împotriva tradițiilor”, activiștii Eva și Walter McLaren, Fondul contesei de Dufferin pentru furnizarea de ajutor medical femeilor din India și Adelaide Manning, toți contribuind la înființarea “Comitetului de apărare a lui Rukhmabai”.
În 1889, tânăra a plecat în Anglia pentru a studia medicina și cinci ani mai târziu, în 1894, a obținut titlul de doctor la London School of Medicine for Women, devenind a doua femeie din India care a primit o diploma de medic și care a și practicat medicina.
Șase ani mai târziu s-a întors în țara natală, a lucrat ca medic primar la Spitalul de femei din Surat, apoi la Spitalul Zenana din Rajkot până la pensionarea sa, în 1929. După ce s-a retras din activitate, a ales să se stabilească la Bombay.
În 1904, la moartea fostului soț, Rukhmabai a decis să se îmbrace într-un sari alb, conform tradițiilor hinduse cu privire la văduve. Rukhmabai s-a stins din viață pe 25 septembrie 1955, la vârstă de 90 de ani, din cauza unui cancer pulmonar.
