Alice Voinescu s-a născut pe 10 februarie 1885 la Turnu Severin într-o familie de intelectuali, tatăl ei fiind avocatul Sterie Steriadi, doctor în Drept la Paris, iar mama, Massinca, descendentă a lui Petrache Poenaru. La vârsta de cinci ani fetiţa știa să citească în română și germană, iar la șase ani a învățat limba franceză.
Tânăra a studiat la Facultatea de Litere și Filozofie din București şi în 1908 şi-a luat licența în filozofie cu Titu Maiorescu, apoi, la insistențele acestuia, familia a trimis-o la studii în Germania și Franța pentru pregătirea unui doctorat.
În 1913 a obținut doctoratul în filozofie la Sorbona, sub îndrumarea lui L. Levy-Bruhl, apoi i s-a propus o catedră la o universitate din Statele Unite și un post de lector la Paris. Alice Voinescu le-a refuzat pe amândouă, căsătorindu-se în România cu avocatul Stello Voinescu în 1915.
În 1922, Alice Voinescu a preluat catedra de estetică și istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din București, apoi a condus catedra de istoria literaturii dramatice.
Conferințele ei erau considerate adevărate prelegeri de umanism, iar cursurile pe care le ţinea acopereau dramaturgia clasică franceză, tragedia greacă și drama elisabetană. De asemenea, a ținut cursuri de sociologie la Înalta Școală de Asistență Socială, militând penru emanciparea și educarea femeilor.
În 1940, profesoara a luat atitudine publică împotriva asasinării lui Nicolae Iorga de către legionari şi a devenit o voce din ce în ce mai cunoscută în societatea românească, iar după război a fost o susţinătoare publică a monarhiei şi o adversară declarată a regimului comunist. În februarie 1948 Alice Voinescu a fost pensionată de la catedră, deşi se afla în deplină putere creatoare, din cauza atitudinilor ei vădit anticomuniste. Pe hârtia pe care a primit-o, motivul invocat de ministrul artelor a fost “atitudinea permanent antidemocratică”, prin aceeaşi decizie fiind disponibilizat şi compozitorul Mihail Jora, titularul catedrei de compoziţie de la Conservator.
În 1951, Alice Voinescu, ajunsă la 66 de ani, a fost arestată pentru că participase la conferinţele organizate de prozatorul şi jurnalistul Petre Manoliu şi a făcut un an și șapte luni de închisoare la Ghencea şi la Jilava, apoi a primit domiciliu obligatoriu în satul Costești, aflat în apropierea localității Târgu-Frumos, unde a rămas până în ianuarie 1954.
„Nu vreau să mă gândesc la cele 19 luni petrecute în închisoare. E ceva atât de străin de gândul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încât nu-mi recunosc nicio rudenie, nicio afinitate, nicio coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam când pretindeam că e o mare experienţă ce-mi poate folosi. Nu mi-au folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria, decât să mă delimitez mai bine, să mă smulg din ele“, scria Alice Voinescu în noiembrie 1952, în timpul perioadei în care se afla în domiciliu forţat.
După memoriile trimise de către Tudor Vianu, Mihail Jora, Perpessicius, Florica Muzicescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu și Vasile Voiculescu, dar și datorită intervenţiei lui Petru Groza, Alice Voinescu a fost eliberată şi i-a fost permisă reîntoarcerea la Bucureşti, dar în următorii ani a fost nevoită să trăiască dintr-o pensie modică și din puținii bani pe care îi obținea făcând traduceri. Scriitoarea a murit în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961, la vârsta de 76 de ani.
Pe 30 ianuarie 1969, Mircea Șeptilici scria în România literară:
“Gândurile şi vorbele care au trecut, vibrând, încărcate de viaţă, prin faţa microfonului nostru bucureştean, — chiar dacă drumul lor e mai îndepărtat şi pare uitat — dacă au avut aceste gânduri şi vorbe greutatea adevărului, dacă au fost curate şi omeneşti, nu s-au pierdut…
Timpul cerne şi limpezeşte. Oamenii au adunat şi păstrat cu grijă cuvintele bune scrise şi spuse pentru „radio”, iar bucuria — de astăzi — a celor care ascultă emisiunile „Manuscris radiofonic“ sau „Fonoteca de aur“, e tot atât de mare, pe cât de preţioase sunt zăcămintele de gânduri şi vorbe readuse la lumină…
Aşa se face că acum câtva timp, într-un ceas de seară, a ieşit din umbra anilor trecuţi şi s-a făcut auzit un „manuscris radiofonic“ despre eseu, semnat Alice Voinescu… Ce a însemnat Alice Voinescu pentru atâtea şi atâtea generaţii de oameni tineri — pe atunci — care i-au ascultat cursurile şi conferinţele, care au avut fericirea — cuvântul e prea puţin cuprinzător — să-i fie studenţi, elevi sau prieteni, e greu de spus…
sursa: iiccmer.ro
Pentru ce Alice Voinescu nu era un dascăl, o profesoară de „Estetică“ sau de „Istoria literaturii dramatice“ — aşa se intitulau didactic, administrativ, cursurile pe care le ţinea de la catedră — Alice Voinescu nu era nici „profesoară“, nici „om de artă şi cultură“, nici „doctor în litere şi filozofie“, nici „conferenţiară“, nici „scriitoare“, ci un om , un om făcut numai din lumină.
Toţi marii noştri dascăli cu care ne mândrim au lăsat urme de neşters, „volume de specialitate”, drumuri de adevăr pentru cei care le-au urmat şi continuat învăţăturile…
Dar Alice Voinescu? Se dăruia atât de mult, atât de definitiv în contactul direct şi viu, încât prea puţine sunt urmele scrise ale „învăţăturilor” ei. Pentru că „profesoara” Alice Voinescu nu „învăţa” pe nimeni ca un „profesor de artă”. Alice Voinescu deschidea tuturor poarta largă a adevărului şi a eternului uman şi, de mână cu ultimul ascultător — fermecat de lumina călăuzei — intra în templul artei… Cu câte „date” şi cu câte „nume” rămânea „învăţăcelul”, nu ştiu. Ceea ce ştiu cu adevărat este că întâlnirea cu deschizătorul de drum pentru viaţă şi artă Alice Voinescu era hotărâtoare pentru oricare din ascultătorii ei.
Tragedia şi drama, umorul şi grotescul, realul şi fantasticul, eternul şi modernul, căderile şi înălţările, toate chinurile şi întrebările prin care treceau personajele nemuritoare ale teatrului se limpezeau, se umanizau trecând prin filtrul de lumină rară, unică, de înţelegere, adevăr şi dragoste de oamieni — fără limite — care era Alice Voinescu…
N-aş vrea, o singură clipă, să par subiectiv — cuvintele mele de azi sunt mult prea puține pentru umanitatea preţuirilor mărturisite public de toţi cei care — în țară sau în străinătate — au cunoscut-o şi s-au bucurat de prietenia pe care o dădea tuturor Alice Voinescu.
Având câţiva mari prieteni, dispăruţi mai de mult, de care nu se despărţea niciodată — Platon, Eschil, Montaigne, Goethe, Shakespeare, Eminescu… şi înşiruirea numelor nu ştiu la ce s-ar putea opri; poate la Paul Claudel şi poate la Andre Gide?… (cu care se împrietenise real la congresele de filozofie de la Pontiguy), având, deci, toate aceste „prietenii”, nu-şi precupeţea niciodată timpul şi prietenia pentru „oricine”, pentru orice durere omenească, pentru orice chin care bătea la uşa ei, deschisă pentru toţi, oricând…
…Şi privind-o pe Alice Voinescu — care avea părul alb de la 18 ani — şi ascultând-o, simţeai că vârsta oamenilor trebuie să fie numai tinereţe, vedeai că albul e cea mai frumoasă culoare, înţelegeai ce înseamnă transfigurarea, ce înseamnă nimbul şi ce putere de seducţie are frumuseţea spiritului… Într-o zi — acum câţiva ani — inima care „le punea pe toate la inimă“ inima prin care trecuseră atâtea dureri, inima s-a oprit…
Cărţile pe care le-a lăsat, studiile „Montaigne“ şi „Eschil“ sau „Aspecte din teatrul contemporan“ şi — mai ales — scrierile postume, reeditate, vor pune, peste vreme, numele Alice Voinescu printre dascălii artei şi gândirii româneşti, dar nu vor putea să arate decât o mică parte din ceea ce a însemnat un om fără nici o umbră, o fiinţă făcută numai din lumină”.
*** Mircea Şeptilici, România literară, 30 ianuarie 1969
“Există restituiri editoriale care, făcînd dreptate unei personalităţi oarecum uitate, intrate în penumbră, aduc un important serviciu istoriei culturii române, dar şi dezvoltării ei actuale. O asemenea valoare are şi “Întâlnire cu eroi din literatură şi teatru”, o carte voluminoasă, apărută în Editura “Eminescu” (în 1984). Antologia (beneficiind de un competent, pătrunzător şi cald studiu introductiv al lui Dan Grigorescu) propune atenţiei contribuţia intelectuală a celei ce a fost Alice Voinescu. Se destramă astfel o nedreaptă cortină a tăcerii – căci referirile la comentatoarea lui Eschil, a lui Montaigne, a teatrului şi filozofiei contemporane au fost în ultimii ani extrem de rare. Se înfăptuieşte un act de justiţie şi mai important. Fie şi simpla lectură a studiilor acum publicate împreună, iar unele chiar inedite, impune numele autoarei, face ca Alice Voinescu să-şi capete locul de frunte, meritat, în cultura românească.
Strălucită studentă a lui Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru, Nicolae Iorga, distinsă elevă a lui Th. Lipps, Johannes Volkelt, Brunschvicg, Lalande, Levy-Brtihl, doctor in filozofie la Paris (cu o teză consacrată şcolii din Marburg), iată universităţile de prestigiu ale Alicei Voinescu. Profesoară la Conservator (după ce i se refuzase catedra Ia Facultatea de filozofie, dintr-o prejudecată legată de sex), eseist literar, critic teatral, publicist activ, conferenţiar cu mare şi elevată audienţă, colaboratoare a radioului (omagiată de Tudor Arghezi într-o tabletă), propagatoare delicată a unui feminism blând şi delicat (chiar timid, aş zice), iată, pe scurt, principalele faţete ale activităţii sale”, scrie Natalia Stancu în revista “Teatrul” în 1984, într-un articol dedicat cărții postume a lui Alice Voinescu, “Întâlnire cu eroi din literature și teatru”.
“Jurnalul” lui Alice Voinescu, cu însemnări despre perioada interbelică și postbelică despre André Gide, Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta Sadova, Mircea Șeptilici, Gala Galaction sau Vladimir Ghika a fost publicat de Editura Albatros în 1997, ediția fiind îngrijită de Maria Ana Murnu şi prefațată de Alexandru Paleologu.
