Galina Sergeyevna Ulanova s-a născut pe 8 ianuarie 1910 la Sankt Petersburg, ambii săi părinți fiind soliști ai teatrului Mariinsky și colegi cu celebra balerină Anna Pavlova. Mai târziu, tatăl ei a devenit regizor, iar mama a început să dea lecții de balet, astfel că pentru fetiță baletul părea a fi singura opțiune de carieră, deși, când era mică, visa să devină marinar. Galina spunea că se teme de o eventuală carieră artistică, pentru că știe ce înseamnă viața de artist: multă muncă și foarte puțin somn.
Părinții au înscris-o la școala de balet la o vârstă fragedă, deoarece integrarea într-o astfel de instituție era singura modalitate de a garanta hrana unui copil în perioada dificilă a foametei din Rusia. Copila a studiat cu mama ei, dar și cu celebra profesoară Agrippina Vaganova, iar în 1928, când a început să lucreze pentru Teatrul Mariinsky, presa i-a remarcat stilul delicat, harul, o plasticitate excepțională și o modestie captivantă a gesturilor.
În 1944, când faima ei a ajuns la Iosif Vissarionovici Stalin, liderul comunist a transferat-o la Teatrul Bolșoi, iar aici a fost prima balerina assoluta timp de 16 ani. În anul următor, Galina a primit rolul principal în premiera mondială a Cenușăresei lui Serghei Prokofiev.
Artista a fost căsătorită de mai multe ori, dar detaliile vieții ei conjugale nu sunt publice. Cea mai cunoscută relație a fost cea cu Yuri Zavadsky, un actor rus cu care s-a căsătorit în 1941, apoi a fost căsătorită cu celebrul designer al Teatrului Bolșoi, Vadim Rindin, dar din niciuna dintre relațiile sale nu a avut copii.
Ulanova a primit în Uniunea Sovietică toate onorurile meritate pentru cariera ei de mare artistă și dansatoare, iar când, în cele din urmă, i s-a permis să facă turnee în străinătate, la vârsta de 46 de ani, ziarele britanice au scris că spectacolul ei din Londra a fost cel mai mare triumf al oricărei dansatoare individuale de la Anna Pavlova până atunci. După ce s-a retras de pe scenă, la vârsta de 50 de ani, artista a antrenat zeci de generații de dansatori ruși.
În 1968, faimoasa balerină a vizitat pentru câteva zile România și a acordat un interviu revistei Femeia:
„Pe Ulanova nu ţi-o poţi imagina altfel decât predestinată pentru această profesiune, ţesând pe scenă păienjenişul atâtor poveşti de dragoste, sau ca dascăl ce transmite arta…
— Aţi dorit puternic să deveniţi dansatoare, sau aţi dorit uneori să faceţi altceva?
— Nici una, nici alta. Părinţii mei m-au înscris la şcoala de balet fără să mă-ntrebe. Aveam 9 ani. Nu era o vârstă la care să ştii ce vrei. Primii ani n-au fost plăcuţi. Exerciţiile mi se păreau chinuitoare. Se spunea că n-am talent. Când am început să-nsemn ceva în lumea dansului, ştiam, învăţasem că talentul înseamnă muncă, perseverență şi încăpăţânare. Poate mai înseamnă şi altceva… Dar acest altceva, nemuncit şi neşlefuit, nu reprezintă o valoare, este ca un cec fără acoperire…
Nu întotdeauna succesul de public răspunde şi convingerii interioare a artistului în ce priveşte frumuseţea creaţiei. Sigur, aplauzele, bis-urile sunt tonice, stimulatorii, dar nimic nu se poate compara cu senzaţia că ai găsit ceea ce căutai de mult, cu îndîrjire, dar cu o anume fineţe, cu perseverenţă,dar cu un inimaginabil simţ al adevărului. Când însă după ce «ai găsit» îţi dai seama că mai ai «de căutat» afli din nou, o dată în plus, că pentru artist nu există nici fericire, nici linişte, nici răgaz (…)
Îmi este greu să aleg un episod autobiografic, cel mai important şi despre care aş putea spune cu convingere: da, acesta este acel eveniment unic care mi-a determinat destinul în artă…
Tinereţea mi-am petrecut-o în primii ani, extrem de grei, din viaţa Republicii Sovietice. Îmi amintesc de acea iarnă aspră a revoluţiei anului 1917 şi de anii grei ce au urmat, care au adus cu ei intervenţia şi războiul civil. Pe atunci aveam patru ani, când într-o bună zi tatăl meu, regizor de balet, m-a luat de mână și m-a dus să asist la baletul «Frumoasa adormită». În rolul principal evolua mama mea, Maria Romanova. Acesta a fost primul meu contact cu lumea baletului. Paisprezece ani mai târziu, pe scena aceluiași teatru, aveam să dansez în prima mea reprezentaţie care mi-a adus consacrarea, în rolul Odette din baletul «Lacul lebedelor» de Ceaikovski…
Am sosit la şcoala de balet din Leningrad în primii ani de existenţă ai acesteia, deosebit de dificili. Îmi amintesc de zilele din decembrie, când eram obligată să studiez în clase neîncălzite şi eram nevoiţi să răbdăm de foame, din care cauză, uneori, ne îmbolnăveam.
Influenţa hotărâtoare asupra viitorului meu în balet a avut-o, neîndoios, mama mea. Avea 20 de ani când lua parte la spectacolele de balet ce erau organizate, de câte trei ori pe seară, în pauzele dintre spectacolele de cinematograf, care, în acea vreme, constituiau o însemnată posibilitate de a prezenta mulţimilor măiestria unor artişti. O ţin minte pe mama, aflată într-o cămăruţă mică, în spatele ecranului, cu mâinile amorţite de frig, scoţându-şi pâslarii şi îmbrăcându-şi cipicii de balet şi rochia de balerină, după care ieşea pe scenă zâmbind. Iar eu ştiam cât efort, câtă dăruire profund omenească conţinea acest zâmbet! Acasă, după spectacol, cosea, ţesea, spăla şi pregătea cina. Părea că nu se odihneşte niciodată; nu ştiu când dormea. Ea a însemnat pentru mine primul mare pedagog şi în acelaşi timp un înalt exemplu de conştiinciozitate a unui artist faţă de arta sa. Îmi amintesc de debutul meu în «Lacul lebedelor». Emoţia mea nu putea fi comparată nici pe departe cu ceea ce a trăit mama mea în acele momente. Mai târziu aveam să-mi dau seama că fusese cuprinsă de emoţie, o dată ca mamă şi apoi ca pedagog. Această trăire profundă venea din cunoaşterea în amănunţime a greutăţii fiecărei mişcări şi a calităţilor, dar şi a deficienţelor mele tehnice.
Nu o dată m-am întrebat: când anume începe viaţa creatoare a artistului, din ce moment se poate vorbi de consacrare? Poate că nu se poate răspunde exact, cu punct şi virgulă. Şi totuşi, analizând cauzele unuia ori altuia dintre succesele repurtate în munca de creaţie a artistului, în mod inevitabil ajungi la acel punct ce poate fi considerat drept începutul începuturilor la muncă. Maxim Gorki spunea: «Talent înseamnă muncă». Da, fiindcă o balerină, ca să poată obţine succes şi să se poată afirma pe sine şi arta sa, trebuie să lucreze mult, continuu, responsabil. Pentru că antrenamentul zilnic este ca şi pâinea cea de toate zilele.
De altfel, socotesc că în orice are de realizat balerina, ca artist, este obligată, alături de talent, să folosească întreaga ei forţă intelectuală. Este foarte important să stăpâneşti tehnica baletului, în aşa fel încât să poţi exprima nestânjenit semnificaţia rolului — şi inima frântă a Julietei, şi feminitatea dragostei Odettei, şi îndurerata frământare a Gisellei…
Fiindcă mă confesez cititoarelor unei reviste româneşti de femei, mărturisesc că de rolul Gisellei m-am simţit atrasă, dintotdeauna, în mod special. Pentru mine ea reprezintă adevărata dragoste, deoarece se dovedeşte a fi capabilă să înfrângă moartea. Lucrând rolul Gisellei, m-am străduit să-i dau o părticică din mine…
Revenind la întrebarea despre «cel mai important eveniment din viaţa mea», pot spune că el se compune dintr-o sumedenie de fragmente pe care le-am trăit de fiecare dată când am avut de trecut, într-un rol nou, prin faţa publicului: Maria din «Fântâna din Baccisarai», Maşa din «Cenuşăreasa», Aurora din «Frumoasa adormită»… După cum un moment culminant din biografia mea artistică l-a constituit prima cunoştinţă cu muzica lui Chopin, Ceaikovski, Prokofiev…
Şi alte momente mi s-au întipărit în memorie şi, de asemenea, le socotesc a fi importante. Îmi amintesc de turneul Teatrului Mare, din 1953, la Londra, care ne-a adus laurii recunoaşterii depline a valorii baletului nostru peste hotare. Un asemenea moment nu se poate uita! Apoi triumfalele turnee în S.U.A., Austria, Franţa, Italia.
Actualmente, pentru mine a devenit foarte importantă munca mea de pedagog. Deoarece şi aceasta este o creaţie şi încă ce creaţie! lată că deja de zece ani lucrez cu Ekaterina Maximova, un element extrem de talentat. În aceşti ani am pregătit împreună rolurile principale din «Don Quichotte», «Spartacus», «Frumoasa adormită». Uneori am impresia că sunt chiar mama mea — care mi-a predat, în anii tinereţii, odată cu deprinderea artei baletului, şi o parte din sufletul ei. Ceea ce mă strădui şi eu să fac… M-am străduit încă din primele zile să-i insuflu acestei tinere dragostea de muncă, dorinţa neobosită către perfecţionarea ei tehnică, ceea ce înseamnă pentru fiecare balerină «apa vieţii». M-am străduit s-o învăţ să trăiască rolul, să-l transpună prin propria-i personalitate. Acum pot spune că an de an Katia a devenit o balerină tot mai desăvârşită, apropiindu-se de perfecţiune.
Da, dansul este însăşi viaţa, însuşi cântecul vieţii. Acesta este adevărul: baletul, limbajul său, exprimă buna inimă omenească…”
*** Femeia, 1970
Marea balerină a murit pe 21 martie 1998 la Moscova, la vârsta de 88 de ani, și a fost înmormântată în cimitirul Mănăstirii Novodevievici. În serialul The Crown difuzat de Netflix, scenariștii au susținut că la mijlocul anilor ’50 prințul Philip, soțul regretatei regine Elisabeta a II-a a Marii Britanii, ar fi avut o relație cu Galina Ulanova, dar acesta este un element de ficțiune, a spus Ingrid Seward, redactorul șef al revistei Majesty Magazine, imediat după difuzarea episodului în care s-a făcut această speculație.
Galina Ulanova a dansat în „Giselle”, spectacol la care au asistat regina Angliei și prințul Philip în timpul primei și singurei vizite pe care artista a făcut-o în Marea Britanie, în 1956, dar balerina a fost însoțită de soțul ei în călătorie și nu l-a întâlnit niciodată pe prințul consort în privat.
