În vara anului 1883, Mihai Eminescu a trecut printr-o criză severă, care a marcat începutul declinului său ireversibil. De-a lungul timpului, în jurul acestui moment s-au țesut numeroase teorii ale conspirației.
Cum i s-a întunecat mintea lui Eminescu: Primele semne (mărturii tulburătoare din anul 1883)
Ce s-a întâmplat în ziua de 28 iunie 1883, în care poetul avusese un comportament bizar încă de dimineață (din moment ce soția lui Slavici îi scria disperată lui Maiorescu: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog, faceți ceva să mă scap de el, că foarte reu”) știau bine toți gazetarii epocii, dar mărturiile scrise sunt puține.
În 1911, un articol publicat de ziarul Adevărul, sub semnătura lui Al. Ciurcu, face lumină:
“Eminescu (după ce trecuse mai întâi pe la locuința lui Maiorescu) intrase în cofetăria Capșa și, postându-se în fața biroului unde era instalată doamna Capșa, începu o tiradă politico-socialo-națională ce puse pe gânduri pe Ventura (Grigore Ventura, scriitor și gazetar, apropiat al poetului, n.red.) care se afla de față. Pe doamna Capșa o interesau foarte puțin teoriile pe care i le debita Eminescu pe un ton violent, cu o voce de stentor și cu o aprindere care mergea tot crescendo. Dar nu avea încotro, era nevoită să asculte pe orator și… să aprobe.
La un moment, Eminescu începu să zbiere tare de tot și își încheie tirada scoțând din buzunar un revolver și spunând:
– Și la toate astea nu e decât un leac: să împușc pe rege.
Gluma se îngroșă. Cu atât mai vârtos, că Eminescu continua să peroreze, gesticulând cu mâna în care ținea revolverul pe dinaintea doamnei Capșa, care se îngălbenise, dar nu îndrăznea să se miște de la birou, de frică să nu irite mai rău pe orator. Ventura, văzând pericolul, dar mai ales spaima doamnei Capșa, se puse în fața lui Eminescu și, aprobând toate nebuniile pe care le debita, gesticula și el cu amândouă mâinile, învârtind brațele ca și când ar înota și formând astfel o pavăză pentru doamna Capșa. Dar gândul lui Ventura era să pună mâna pe revolver, lucru ce nu reuși însă să facă, căci Eminescu învârtea revolverul cu multă energie și iuțeală. Atunci Ventura recurse la o stratagemă.
– Zici că vrei să împuști pe rege?, îi zise el lui Eminescu. Dar știi unde e regele?
– Știu, răspunse Eminescu, e la Palat.
– E la Cotroceni, băiete, și ca să mergi acolo trebuie să iei o birje. Știi ce? Așa m-am însuflețit și m-ai convins prin cuvântarea ta, încât mă unesc cu tine ca să mergem să împușcăm pe Vodă. Hai cu mine!
Eminescu primi propunerea și ambii ieșiră în stradă, ceea ce făcu pe doamna Capșa să scoată un uf! de ușurare și să părăsească cât mai repede biroul. Odată în stradă, Ventura chemă un birjar și punându-se cu Eminescu în trăsură porniră spre Cotroceni.
Bineînțeles, regele nu era la Cotroceni, dar socoteala lui Ventura era că, făcând o plimbare mai lungă cu trăsura, Eminescu se va calma, ceea ce s-a și întâmplat. Ajungând la Cotroceni, Ventura se prefăcu că ia informații și îi spuse lui Eminescu că regele a plecat de acolo de un sfert de oră.
La înapoiere, venind pe splaiul Dâmboviței și trecând pe dinaintea Băilor Mitrașewski, îi veni lui Ventura ideea că o baie i-ar face bine lui Eminescu și-l duse acolo, cerând o baie de putină. După ce-l instala în baie, Ventura se duse să înștiințeze pe prefectul poliției.
Se știe că Eminescu a stat mai multe ore în baie și că a dat drumul la atâta apă fiartă, încât s-a opărit și, când au venit să-l scoată, a ieșit din putină roș ca un rac fiert. Deși Ventura avea obiceiul să exagereze, cred că de data asta a fost veridic…” (Al. Ciurcu, Adevěrul, octombrie 1911)
Poetul, aflat într-o stare de confuzie evidentă, a fost dus sub supraveghere la sanatoriul Caritatea al doctorului Alexandru Șuțu, una dintre cele mai apreciate clinici din București la acel moment.
Iacob Negruzzi nota în volumul „Amintiri de la Junimea” urmarea evenimentelor: „Abia trecuseră opt zile după întoarcerea sa în Bucureşti şi primii o scrisoare de la d-na Maiorescu, prin care aceasta îmi da trista ştire că Eminescu a înnebunit; că el îşi închipuieşte a fi călugăr, binecuvântând pe oricine întâlnește şi şoptind rugăciuni. Doamna Maiorescu îmi cerea să încunoştinţez pe rudele lui Eminescu despre această mare nenorocire. Eu, ştiind că rude de-ale lui Eminescu nu trăiesc prin Iaşi şi neavând o idee care din fraţii sau surorile lui sunt în viaţă şi unde se găsesc, m-am dus chiar în seara când am primit scrisoarea la Veronica Micle, spre a cere deslușiri, închipuindu-mi că ea trebuie să-i cunoască bine pe toți. Am găsit pe Veronica jucând cărți cu un tânăr ofițer. Eu totuși căutam să o pregătesc cu încetul cu vestea nenorocită despre boala prietenului ei, pentru a nu o impresiona din cale afară, când, spre uimirea mea, am văzut că Veronica ia lucrul foarte ușor, aproape cu indiferență:
– A înnebunit Eminescu? Se vedea de mult că merge pe calea aceasta. Apoi, schimbând vorba, trecu la alt subiect de conversație mai veselă…” (I. Negruzzi, Amintiri de la Junimea, 1921)
Pe 1 iulie, Ziarul „Românul” a publicat o notiță despre suferința poetului:„Sperăm că boala sa nu va fi decât trecătoare, că în curând vom putea anunța deplina sa însănătoșire”, păstrând discreția asupra diagnosticului.
Eminescu a fost vizitat la sanatoriul Caritatea al doctorului Șuțu, unde fusese internat în nefasta zi de 28 iunie, de un grup de prieteni. Și Ioan Slavici s-a dus să-l vadă, consemnând ulterior:
„După întoarcerea mea în țară, l-am văzut de mai multe ori. Părea că mă recunoaște, dar de vorbit, nu am putut vorbi. Se plimba în sus și-n jos prin grădină, recitind cu mult avânt fel de fel de poezii, mai ales părți din Iliada…”
Extrase din presă despre starea poetului
Într-o scrisoare adresată de inginerul Const. Simțion lui Titu Maiorescu, aflat atunci în străinătate, descoperim o descriere a stării poetului: „Eminescu este tot timpul foarte agitat. Înșiră vorbe fără înţeles, silindu-se a le grupa în pentametre şi hexametre şi făcându-le să rimeze. Nu pare a recunoaşte pe prietenii ce-l vizitează. Reuşind a-l linişti puţin prin mângâieri prieteneşti şi întrebându-l dacă e supărat pe prietenii săi, dânsul răspunde că nu. Spunându-i că în curând se va însănătoşi, dânsul răspunde cu durere că boala asta nu-i va trece niciodată şi că nu mai ştie nici o limbă. Și apoi iarăşi începe a înşira la pentametre şi hexametre cu cuvinte neînţelese, uitându-se cu asprime la cei de faţă şi nesuferind a fi privit mult în ochi…”
Între timp, în luna iulie, revista “Literatorul” a publicat o epigramă a lui Alexandru Macedonski care dezvăluia publicului larg situația fragilă a poetului:
Un X pretins poet acum
S’a dus pe cel mai jalnic drum;
L-aş plânge, dacă ’n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun;
Căci până ieri a fost năuc
Și nu e azi decât nebun!
Mulți ani mai târziu, Anna, soția poetului „Rondelurilor”, a spus într-un interviu: „Macedonski nu are nici o vină în publicarea epigramei la care el n-ar fi consimţit ştiindu-l pe Eminescu bolnav. A fost o întâmplare şi atâta tot…”, încercând să scuze infamul gest.
Lumea literară a reacționat imediat, atacând fapta lui Macedonski. Grigore Ventura a publicat în „Timpul” o notiță de protest: „Toți aceia care în România se onorează a ține în mână o pană nu pot decât să fie indignați”. Ion Nădejde a luat atitudine în „Contemporanul”, iar Ventura a continuat în „L’Indépendance Roumaine”, cu articolul „Un homme mort”, lupta împotriva lui Macedonski.
La sfârșitul lui august, Titu Maiorescu l-a vizitat pe poet, care se afla încă internat la sanatoriul Caritatea:
„Dumineca 14/26 Aug. până Miercuri 17/29 Aug
Astăzi vizitat un minut împreună cu Wilhelm (cumnatul criticului literar) pe M. Eminescu, alienat, la Dr. Șuțu. Delirare neîntreruptă. Nu m-a recunoscut, vorbind într’una, scuipând în toate părțile. O priveliște care te întristează, te desgustă, fără nici o atracție. Acum 2 zile a fost la mine tatăl său (anecdote din societatea moldovenească de odinioară) și după aceea fratele său, locotenentul, care s-a folosit de această ocazie spre a anexa ceasornicul alienatului său frate”.
Pe 30 septembrie, într-un răspuns la zvonurile despre boala poetului, ziarul „Curierul Capitalei” scria: „Eminescu este bolnav de astă-vară, dar este mai mult de o lună de când am cetit că merge spre însănătoșire”. Ulterior, într-o scrisoare către Gheorghe Eminovici, Titu Maiorescu i-a comunicat decizia de a-l trimite pe poet la clinica privată a medicului neurolog Heinrich Obersteiner, aflată la Oberdöbling, lângă Viena, unde fusese internat și Lenau, „pe cheltuiala noastră”. Motivul îl găsim tot în jurnalul criticului: „Deoarece șederea la sanatoriul „Caritas“, unde-l tratase cu cloral, morfină, vezicatoare, băi ale membrelor inferioare, nu folosi lui Eminescu…”
Pe 1 noiembrie, poetul a plecat cu trenul spre capitala Imperiului Austro-Ungar, însoțit de bunul său prieten, I. Chibici Râvneanu, fiind internat chiar a doua zi. Pe 1 decembrie, Maiorescu a citit câteva dintre operele lui la o serată a Junimii. În acea perioadă, criticul lucra cu înfrigurare la pregătirea pentru tipar a poeziilor lui Eminescu, cele mai multe apărute anterior în Convorbiri literare. Așa a apărut, pe 21 decembrie 1883, singura culegere de poeme tipărită în timpul vieții poetului (reeditată ulterior), la editura Librăriei Socec din București, „o ediție splendidă de 300 de pagini, care face cea mai mare onoare artei tipografice”, după cum consemna ziarul „Românul”. Volumul a fost pus în vânzare în ziua de 22 decembrie 1883, într-un tiraj de 1000 exemplare, unele pe hârtie de lux. Cuvântul înainte era semnat de Titu Maiorescu.
La sfârșitul lunii ianuarie 1884, ziarele de la București publicau vești îmbucurătoare despre starea poetului. În februarie, a fost externat din spital și, însoțit de credinciosul prieten Al. Chibici Râvneanu, la îndemnul medicilor vienezi și cu susținerea financiară a lui Titu Maiorescu, a făcut o călătorie în Italia, pentru a se întrema pe deplin.
Surse:
Titu Maiorescu, „Însemnări zilnice”, Vol. 2, 1881-1886
Ioan Slavici, „Amintiri: Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Maiorescu”
Iacob Negruzzi, “Amintiri de la Junimea”
Al. Ciurcu, Adevărul, octombrie 1911
Românul, 1883
Familia, 1883
Curierul Foaia Intereselor Generale, 1883
Mișcarea, 1914
Convorbiri literare, 1906
Constituționalul, 1892
Biblioteca Centrală Universitară Iași
