În vara anului 1883, Mihai Eminescu a trecut printr-o criză severă, care a marcat începutul declinului său ireversibil. De-a lungul timpului, în jurul acestui moment s-au țesut numeroase teorii ale conspirației.
Cea mai insistentă a fost că internarea în sanatoriul Caritatea din Str. Plantelor ar fi fost comandată politic de la cel mai înalt nivel al statului și că scenariul ar fi fost orchestrat de Titu Maiorescu, I.L. Caragiale și Ioan Slavici, din motive obscure. Realitatea istorică, așa cum reiese din documente, scrisori și mărturii ale contemporanilor, este cu totul alta.
Prietenii lui Eminescu au fost primii care au observat schimbările din comportamentul lui și au încercat din răsputeri să-i salveze sănătatea. Criza din vara anului 1883 nu a fost declanșată de jocuri politice, ci de o boală reală, care l-a afectat profund pe Eminescu, atât psihic, cât și fizic. Martorii evenimentelor au consemnat cu durere transformările suferite de poet. Iar aceste mărturii, uitate sau ignorate prea ușor, spun o poveste mai tristă decât orice ficțiune conspiraționistă.
Am încercat să reconstituim, folosind articolele publicate în anul 1883 și analizele ulterioare apărute în presă, volumul de „Însemnări zilnice” al lui Titu Maiorescu, cartea de memorii „Amintiri de la Junimea” a lui Iacob Negruzzi, mărturisirile lui Ioan Slavici (tipărite atât în volum, cât și, fragmentar, în „Viața românească”), precum și articolul omagial scris de Gala Galaction în 1914, o cronologie împănată cu citate elocvente ale tristelor evenimente.
Declanșarea bolii psihice a poetului a fost datată în ziua de 28 iunie, când a fost ridicat de la Băile Mitrașewski (scris uneori Mitraschevschi), aflate în centrul Bucureștiului, pe Strada Poliției nr. 4, și internat forțat în sanatoriul medicului psihiatru Alexandru Șuțu. Totuși, manifestări ale suferinței lui apăruseră de mai mult timp.
Pe 4 iunie 1883, Mihai Eminescu, redactor la ziarul conservator Timpul din București la acel moment, a plecat spre Iași, pentru a participa la dezvelirea statuii ecvestre a lui Ștefan cel Mare, ce fusese realizată de sculptorul francez Emmanuel Frémiet. A doua zi, când au început serbările dedicate domnitorului moldovean, evenimente la care au participat regele Carol I și o întreagă delegație de la București, poetul ar fi vrut să citească poezia „Doina”. Acest lucru nu s-a mai întâmplat, după cum consemnează Ioan Slavici într-un articol publicat în 1922 în Viața românească:
“Când cu dezvelirea monumentului ridicat lui Ștefan cel Mare la Iași, Eminescu a scris poezia „De la Nistru pân’ la Tisa”, pe care avea de gând s-o citească la serbarea respectivă. S-a dus la Iași, dar nu doar că n-a citit poezia, dar nici nu a luat parte la serbare. Întors acasă, era posomorât.
– Nu mi-am citit poezia la serbare, mi-a zis, fiindcă nu mă simțeam bine și eram chinuit de teama că, poate, voi spune sau voi face ceva nepotrivit cu împrejurările, încât lumea să râdă de mine.
Era cu totul schimbat…”
Poetul a citit totuși la Iași „Doina”, dar într-un cerc ceva mai restrâns: „Într-o Junime numeroasă ce se ţinu la mine, el ne citi, în aplauzele entuziaste ale Societăţii, cunoscutele sale versuri în formă de Doină:
De la Nistru pân’la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a…, pe care serbarea i le inspirase. Foarte caracteristic este că, deşi trimis de jurnalul „Timpul” pentru a scrie corespondenţe despre festivităţile din Iaşi, el nici măcar se duse să asiste la inaugurarea statuii, ci, în timpul când mii şi mii de oameni se grămădeau înaintea Palatului domnesc şi ascultau discursurile patriotice ce se rosteau, el petrecea singur la Bolta Rece cu un pahar de Cotnar…” (Iacob Negruzzi, Amintiri de la Junimea)
Ulterior l-a vizitat la Pomârla, lângă Dorohoi, pe prietenul său din tinerețe, Samson Bodnărescu, poet și director al școlii din localitate. Nu se știe exact când a revenit în capitală, dar Titu Maiorescu nota în jurnalul său:
„Luni 30 Mai / 11 Iunie 83. Prea cald. Astăzi la 6 1/2, la cină la mine ministrul american E. Schuyler, Beldimano, Gane, Jacques (Negruzzi) și doamna, alde Kremnitz, Annette, Eminescu. Rămas cu toții în cea mai plăcută atmosferă până la 11 1/2. [La] Eminescu, început de alienație mentală, după impresia mea…”
Indicii despre un comportament tulburat în acea perioadă sunt consemnate și de Slavici, în locuința căruia poetul locuia, undeva pe la Piața Amzei:
„În primăvara anului 1883, el a început să se îndărătniceacă și nu mai eram nici eu cel de mai nainte. Sufeream de câțiva ani acum de hiperclorhidrie, ale cărei simptome erau interpretate de medici drept manifestațiuni ale unei alte boli. Mă chinuiau, mă umpluseră de îngrijare și mă făcuseră nerăbdător. Nu mai aveam dar măsura de mai nainte nici în relațiunile mele cu Eminescu și mă supăram câteodată pe el.
Obiceiul lui era că citea cu voce tare ceea ce-i plăcea, mai ales poeziile, și făcea multă gălăgie când scria, se plimba, declama, bătea cu pumnul în masă, era oarecum în harță cu lumea la care se adresa.
Îi băteam în perete; el stingea lumânarea și se liniștea, dar era de rea credință și nu se culca. Peste câtva timp, când credea c-am adormit, aprindea din nou lampa și începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el și-l rugam să mă lase să dorm. Aceasta-l răpunea, dar relațiile dintre noi erau din ce în ce mai încordate. Eu eram din ce în ce mai stăruitor, iar el se făcea tot mai îndărătnic și zicea în cele din urmă că-l abuzez de afecțiunile lui și-l terorizez. Acesta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi care-l cuprinsese.” (Ioan Slavici, „Amintiri: Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Maiorescu”)
Câteva zile mai târziu, pe 21 iunie, în timp ce se afla la Cafeneaua Union, poetul se pare că i-ar fi zis unui prieten: „Eu mă apropii cu pași repezi spre nebunie, să aveți grijă de mine…”
După două zile era invitat din nou la cină de Titu Maiorescu, iar criticul a consemnat în notițele zilnice:
„Joi, 23 iunie 83. Foarte cald. Seara Th. Rosetti cu doamna și tânărul Beldimano la noi la masă. Și Eminescu care devine, din ce în ce mai evident, alienat. Foarte excitat, sentiment al personalității exagerat (să învețe acum albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână în București”.
Poetul ar fi vrut în acele zile să plece acasă, la Botoșani, aflăm de la Ioan Slavici: „Primise de la tatăl său o scrisoare în care acesta îi spunea că fratele său – acela care fusese la Sibiu și mai târziu la Timișoara – s-a întors acasă, unde s-a îmbolnăvit. Îl ruga să vină să-l ia „de pe cap”, căci i se făcuse lehamite. A rămas să se ducă, să-l aducă la sanatoriul „Șuțu”. Pentru aceasta era nevoie de bani. Din câte îmi amintesc, în urma stăruințelor doctorului T. Nica, a găsit, nu știu cum, două mii de lei. La Botoșani nu a mai plecat, căci s-a îmbolnăvit, și nu se știe ce s-a ales de cei două mii de lei.”
Slavici a plecat pe 25 iunie la Hall, în Austria, pentru a-și trata suferințele, dar a consemnat ulterior, în volumul citat, că starea poetului era foarte proastă în acea zi: „Când era să-mi iau rămas bun de la dânsul, a început să-mi facă imputări pline de amărăciune, că profit de ocaziune ca să-l părăsesc în niște împrejurări atât de grele pentru el. În zadar îi spuneam că sunt alții care țin la el și pot să-i fie de mai mare ajutor decât mine, el nu mă lăsa să plec.
Un singur mijloc îmi rămânea ca să-l liniștesc: să-i cer un serviciu prietenesc, o dovadă de dragoste.
– Uite, i-am zis, am să-l rog pe dl. Titu Maiorescu ceva și nu pot să mă duc acum la dânsul. Te rog să-i duci un bilet din partea mea.
Rugam în bilet pe dl. Titu Maiorescu să-l observe bine pe Eminescu, căci mie mi se pare greu bolnav…”
Pe 28 iunie, Maiorescu a notat în jurnal primirea unei cărți de vizită de la doamna Slavici (Ecaterina Magyarosy, prima soție a scriitorului):
„Marți 28 Iunie/10 Iulie 1883. București…
Astăzi, marți, la ora 6 dimineața, o carte (de vizită) de la d-na Slavici, la care locuiește Eminescu, cu aceste rânduri scrise: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog, faceți ceva să mă scap de el, că foarte reu”. Curând după aceea Simțion (inginerul Constantin Simțion, prieten al poetului) la mine, întâia oară. M-am dus cu el la Dr. Șuțu și am pus să se pregătească în a sa Casă de sănătate o cameră pentru Eminescu; am luat asupra mea plata pentru aceasta, 300 de lei pe lună; apoi am venit acasă, am înștiințat încă pe Th. Rosetti despre aceasta. Pe la 10 veni cu trăsura la mine Eminescu, binecuvântă, cu privirea fixă, pe soția mea și pe Ilie Nicolescu, care tocmai pleca, mă îmbrățisă tremurând. Eu îi arătai pe Hermes și pe Venus din Melos, la care el zise, cu privirea în extaz: Lasă, că va reînvia arta antică!
Potrivit înțelegerii [ce avusesem cu Simțion], i-am spus că trebuie să se ducă la Simțion, pentru Societatea Carpații. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură și a plecat cu trăsura acolo [la Simțion]. De acolo e vorba să fie dus la Dr. Șuțu. Numai de s-ar face asta fără greutate! A venit apoi la mine Caragiale, la masă; a izbucnit în lacrămi când a auzit ce e cu Eminescu…”
Surse:
Titu Maiorescu, „Însemnări zilnice”, Vol. 2, 1881-1886
Ioan Slavici, „Amintiri: Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Maiorescu”
Iacob Negruzzi, “Amintiri de la Junimea”
Al. Ciurcu, Adevărul, octombrie 1911
Românul, 1883
Familia, 1883
Curierul Foaia Intereselor Generale, 1883
Mișcarea, 1914
Convorbiri literare, 1906
Constituționalul, 1892
Biblioteca Centrală Universitară Iași
