Drama lui Alexandru Macedonski. Amintirile văduvei poetului

Alexandru Macedonski s-a născut pe 14 martie 1854 și a fost fiul generalului A. Macedonski, fost ministru de război în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Tatăl său provenea dintr-o familie princiară poloneză, iar mama, dintr-o familie veche şi bogată din zona Olteniei.

Viitorul poet a învățat la liceul din Craiova până în clasa a V-a, apoi a părăsit casa părintească şi a plecat la Geneva, pentru a-și lua bacalaureatul.

În perioada formării, a călătorit la Viena, Neapole, Florenţa, Roma și Paris și și-a desăvârșit studiile la universităţile din Viena, Pisa şi Neapole.

Întors în ţară, a debutat în 1872 cu un volum de versuri, “Prima verba”, și a fondat mai multe reviste şi ziare, printre care „Oltul” (1873 – 1875) şi „Stindardul”, ambele bisăptămânale, dar cea mai însemnată, prin valoarea colaboratorilor şi calitatea cuprinsului, a fost „Literatorul” (1880 – 1885, 1900 – 1904 şi 1918 – 1919), care i-a avut printre colaboratori pe Duiliu Zamfirescu, G. Sion, Constantin Bacalbaşa, Pantazi Ghica, Radu Rosetti sau Alexandru Obedenaru.

“Alexandru Macedonski era un bărbat înalt, drept cu o înfăţişare de autentică aristocraţie, la care-i dădea dreptul obârşia-i aleasă şi traiul unei vieţi de bogăţie, blând, afectuos şi ospitalier. Purta „sombrero” şi păr mare, mustăţile cu vârfurile ascuţite, ochelari şi havană în permanenţă”, îl portretiza Alexandru Drăghicescu pe poet, continuând: “Temperamentu-i clocotitor este atras de valurile politice de atunci ce-şi tălăzuiau undele furioase izbind în granitica persoană a lui Vodă Carol, care era ţinta neîndurată a atacurilor presei şi a mai tuturor bărbaţilor de stat ai opoziţiei.

Câtă nedreptate a suferit acest înţelept suveran şi cu cât stoicism şi-a suportat calvarul!

Macedonski, târât de curent, a alunecat pe o albie primejdioasă. Versurile politice, satirele sale corozive, erau citite şi produceau un răsunet puternic în ungherele cele mai îndepărtate ale ţării.

Începând din anul 1875, peste viaţa răsfăţatului poet începe să plutească aripa neagră a destinului.

Cu moartea mamei sale, survenită în anul 1875 – 1876, care trece din cele pământeşti după ce pierde întreaga avere, se pune pentru Macedonski, în chip implacabil, ecuaţia grea a luptei pentru existenţă.

Aproape concomitent, primeşte a doua lovitură. În 1875, e arestat din ordinul guvernului şi stă peste 3 luni la închisoarea Văcăreşti. Cu ocazia procesului, a fost apărat de cei mai distinşi maeştri ai barei şi achitat.

Vine Războiul Independenţei, Macedonski scoate ziarul Vestea. E numit inspector al monumentelor istorice, însă după câteva luni se retrage spre a-şi urma vocația sa de poet.

Fondează, în anul 1880, revista „Literatorul“, despre care am amintit mai înainte, în asociaţie cu Bonifaciu Florescu, având ca secretar de redacţie şi administrator pe Th. M. Stoenescu.

Prima şi marea greşeală a lui Macedonski a fost că a publicat, în „Literatorul”, o epigramă, făcând aluzie la nebunia lui Eminescu.

În această prăpastie ce l-a nimicit cred că a fost târît de un curent de invidioşi şi critici veninoşi, mici la suflet, mari de patimi, şi mai cu seamă influenţat de Bonifaciu Florescu, care considera pe Eminescu ca pe un versificator neînsemnat.

A doua şi cea mai grozavă greşeală a lui Macedonski a fost atitudinea sa dârză împotriva marelui şi înţeleptului rege Carol I.

Macedonski a avut elevaţiunea morală să-şi recunoască mai târziu vina. A regretat amarnic, până la sfârşitul zilelor, purtarea sa faţă de întemeietorul României moderne.

Dacă s-ar fi oprit la timp de pe povârnișul fatal pe care alunecase, poetul Macedonski nu ar fi îndurat vicisitudinile soartei doar în tovărăşia unei soţii nobile şi devotate, împovărat de o familie numeroasă.

Cum am arătat mai înainte, Macedonski s-a căit mai târziu şi, la proclamarea regatului, entuziasmat, a scris versuri preamărind pe regele Carol. Între altele, el se exprimă astfel: „Astăzi îmi întorc ochii împrejur cu jale şi mă cutremur văzând că sunt una din cauzele înălţării atâtor oameni răi şi mici la suflet”.

Macedonski zugrăveşte, în câteva cuvinte, pe regele Carol I astfel: „Regele, înainte de orice, este român şi dacă el este strănepotul lui Frederic cel Mare, este, în acelaşi timp, şi strănepotul lui Napoleon cel Mare”.

Macedonski avea o vastă cultură şi o educaţie aleasă. Cunoştea la perfecţie limbile şi literaturile franceză şi italiană. În 1894, publică tragedia „Saul“, în 5 acte şi în versuri, reprezentată pe scena Teatrului Naţional. În 1916, publică în revista „Flacăra” romanul „Thalassa”, iar în limba franceză un volum de versuri „Bronzes” şi în roman „Le calvaire de feu”, „Le fou“ şi altele.

Operele literare ale lui Macedonski, printre care cităm pe lângă cele amintite: „Cartea de aur”, „Flori sacre”, “Prima verba” şi mai ales „Nopţile” sunt traduse în câteva limbi.

„Nopţile” lui Macedonski sunt expresiunea cea mai înaltă a geniului său poetic şi cu drept cuvânt autorul lor poate fi considerat un Lord Byron al României.

Alexandru Macedonski s-a stins în ziua de 23 noiembrie 1920, după o vieţuire de 66 ani.

La cei doi poli ai existenţei sale, s-au condensat atât bogăţia, cât şi mizeria, elanul impetuos al talentului şi al temperamentului năvalnic, precum şi decepţiile şi remuşcările unei conştiinţe nobile şi neîntinate. Dacă a dat deseori lovituri nedrepte, a primit în schimb la rându-i destule înfrângeri din partea sorţii şi a societăţii în mijlocul căreia a trăit, iar ca o perpetuare nedreaptă a aceluiaşi destin, urmaşii săi au lăsat să cadă peste numele lui lespedea neîndurată a uitării.

Stăpân pe o vastă cultură literară străină, Macedonski rămâne un pioner însemnat în dezvoltarea şi îmbogăţirea limbii şi literaturii noastre naţionale. În cimitirul de la Bellu, unde este îngropat, o cruce modestă de lemn aminteşte că sub blocul rece de piatră odihneşte marele bard”, scria Alexandru Drăghicescu în iulie 1936 în Adevărul.

Poetul a fost căsătorit cu Ana Ralet Slătineanu din Cândeşti, care a trăit, după moartea soțului, într-o sărăcie accentuată. Cei cinci copii ai cuplului au fost Alexis Macedonski, un pictor talentat, care a ilustrat ediția în franceză a epopeei „Thalassa” apărută la Paris sub titlul „Le Calvaire de Feu”. Plecat în Spania pentru a urma o carieră artistică, independentă, Alexis a murit în condiţii misterioase în Insulele Baleare.

Al doilea membru al familiei era Nina, fosta logodnică a poetului Oreste, care s-a stins de tuberculoză. Nina s-a căsătorit ulterior cu poetul Mihai Celarianu. După Nina, urma Nikita care, deşi era singurul ce moștenise o parte din talentul tatălui, era obsedat de planul unor invenţii abracadabrante. Era convins că descoperise un fel de mătase artificială cu care se mândrea că va putea scoate din mizerie întreaga familie.

Următorul fiu a fost Pavel, care a înfiinţat Cenaclul popular „Zorile“, unde îşi invita colegii de Conservator, iar mezinul familiei a fost Dinu Hyacint, care a fost actor la Teatrul Ligii culturale.

În 1938, Radu A. Sterescu de la Universul literar a vizitat familia poetului:

“Am aflat pe doamna Anna Macedonski într-o casă uitată de vremuri din strada Polonă 78. Se lăsase seara. Prin fereastră străbătea o lumină palidă. Am crezut o clipă că e un accident de uzină, dar m-am convins degrabă că mă înşelasem, privind la luminile ce răzbeau victorioase de prin casele vecine. Cu inima strânsă am bătut la uşă. Doamna Macedonski m-a întâmpinat primitoare. Am avut imaginea unei vestale ursită să întreţină mai departe focul sacru al poeziei. O vestală puţintică la trup, cu părul alb, cu chipul blând şi trist. Antreul e împodobit jur împrejur cu imagini ale poetului. Imediat la intrare un admirabil bust, operă a sculptorului Storck, pe peretele din stânga e un desen şi dedesubt, încrustat cu sidef, un baston de „mareşal al poeziei” pe care i I-au oferit admiratorii la Paris. Pe un dulap în dreapta, chipurile fiilor: Alexis, Nichita, Paul, Dinu şi al celui mai mic nepot, Alexandru Al. A. Macedonski.

Doamna mă invită într-o cameră unde „vom putea sta de vorbă în linişte”. Trebuie să trec prin curte, într-o încăpere din spate, luminată de altă lampă şi lipsită de decorul sărac, dar bogat în amintiri al antreului. Doar două fotolii lucrate după modelul domnului Alexis Macedonski, pictor, fiul mai mare al poetului, care se află actualmente în insula Mallorca, amintesc trecutul. Sărăcia s-a aşezat temeinic după cuptor încă din timpul vieţii soţului şi doamna Macedonski nu mai are puterea s-o alunge. Fericită ţara în care s-au găsit destule automobile şi „block-uri” pentru toţi oratorii politici, dar nu s-a aflat un adăpost pentru bătrâneţea văduvei poetului Macedonski!

„L-am cunoscut pe Alexandru prin 1891. Venise la noi cu un unchi al meu, Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica. (Ion Ghica era văr bun cu mama, copii a două surori). La 24 februarie 1883 ne-am căsătorit. Martorii lui au fost V. A. Urechia şi Ştefan Vellescu şi ai mei au fost unchiul meu, Câmpineanu, şi un văr, Alexandru Ghica. La vreo doi ani după căsătorie am fost la Paris, unde am stat aproape doi ani. Eram în vizită acolo cu o seamă de scriitori. Macedonski colabora la o revistă condusă de Edmond Rod. Mergeam deseori la Elena Văcărescu, Kretzulescu şi Jean de Mitiy (numele francez al lui Golfineanu de la Craiova) care scria la „Cri de Paris”.

Doamna Macedonski păstrează o sumă de scrisori (peste 500) dintre care mare parte din această perioadă. Domnul Pavel Macedonski, al treilea fiu al poetului, e şi domnia sa de faţă. Amabil, aduce o ladă mare, plină cu scrisori clasate în plicuri, pe litere, de domnul Gheorghe Stratulat, azi consilier la Curte, unul dintre puţinii devotaţi ai „maestrului”.

Sunt acolo scrisori de la Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, C. C. Arion, Jean Richepin, Peladan, Vasile Alecsandri, Barbu Delavrancea, N. Iorga, I. Gh. Duca, Emile Faguet, Camille Flammarion, B. P. Hasdeu, Take lonescu, Pierre Loti, Ion Livescu, Elena Văcărescu, Laurent Tailhade, etc, etc. Întreb pe doamna Macedonski dacă îşi aminteşte ceva din cele povestite de poet asupra copilăriei şi tinereţii sale.

Îmi spune, între altele, că, după cât se pare, afirmaţia că Macedonski s-a născut la Craiova nu corespunde realităţii. El s-ar fi născut în Bucureşti, în casa din str. Romană colţ cu Dorobanţi, unde a locuit multă vreme, şi abia după naştere părinţii l-au luat la o moşie a lor de lângă Craiova.

Înainte de căsătorie, Macedonski a fost prefect de Bolgrad şi Ismail, inspector la Monumentele Istorice (numit de V. A. Urechea), iar după căsătorie a intrat funcţionar la Casa Bisericii. „În timpul războiului l-au scos din slujbă lăsându-ne pe toţi muritori de foame până când l-a reintegrat C. C. Arion”.

Domnul Pavel Macedonski, fiul poetului şi tată a trei copii, unul mai drăgălaş decât celălalt, scriitor şi el, îmi povesteşte că mâncau cu toţii pâine cu castraveţi.

— L-am văzut adesea pe tata plângându-şi sărăcia. Era ger şi noi n-aveam nici un băţ să ne încălzim. Ardeam mobilele şi cărţile. În timp ce avioanele duşmane zburau deasupra Bucureştilor, tata scria la „Moartea lui Dante”.

Mă cuprinse tristeţea auzind pe fiul unui mare poet — el însuşi în continuă luptă cu sărăcia — povestind despre mizeriile îndurate de tatăl său. Dacă cel puţin după moarte i s-ar putea asigura liniştea familiei… S-au luat numeroase iniţiative frumoase în ultima vreme. Au fost împroprietăriţi câţiva scriitori şi gazetari. S-ar cuveni să-şi aducă aminte cineva şi de tovarăşele de viaţă ale scriitorilor cu care ne mândrim astăzi…

– Alexandru, reia firul doamna Macedonski, era bun la suflet. Ajuta pe toţi tinerii scriitori cu sfatul şi punga sa. Deseori le strecura bani pe sub masă, fără să-l văd eu. La un moment dat a venit acasă fără ceas. Un ceas frumos, de aur. ÎI vânduse ca să cumpere haine unui prieten din Craiova, venit să ocupe o slujbă în care fusese numit şi unde „nu se putea prezenta oricum”, zicea Macedonski.

La înapoierea de la Paris, am născut pe Alexis (1885). Soţul meu colabora pe atunci la „Românul” lui C. A. Rosetti, cu articole de fond. Adesea Rosetti îi dădea subiectele şi el scria. Când le citea „directorul”, îi mărturisea lui Macedonski că are impresia că sunt scrise de el, într-atât a reuşit să se identifice cu felul lui de a gândi.

La moartea lui C. A. Rosetti, Alexandru a urmat şi el originalul cortegiu. După cum ştii, a ţinut să fie dus la groapă nu în dric, ci în căruţă şi cu popa alături. Singur popa Zăbavă a vrut să-i ţină tovărăşie pe ultimul drum, cocoţat în căruţă.

Prin 1880, Macedonski a scos „Literatorul”, pe care l-a lăsat, plecând la Paris, pe mâinile lui Theodor Stoenescu. Acesta însă a încetat apariţia. La înapoiere, soţul meu l-a reînviat. Prin 1893, „Literatorul” era condus de el împreună cu prinţesa Maria D. Ghica, fiica lui Beizadea Mitică, şi Cincinat Pavelescu. La şedinţele colaboratorilor Literatorului veneau o seamă de scriitori. Îmi amintesc pe V. A. Urechia, Radu Rosetti, Dragoslav, Ion Pillat, Cincinat Pavelescu, D. Karnabatt, Horia Furtună, Oreste, Traian Demetrescu, Cezar Săvescu, Ştefan Petică, Bonifaciu Florescu. Arghezi, pe atunci elev de liceu, scria şi el sub pseudonimul Theo. Uneori seara venea şi Caragiale cu nevasta. Ne duceam apoi împreună la berăria Iui Caragiale, în apropiere de Lipscani; câte patru-cinci trăsuri în şir. Acasă ne înapoiam după miezul nopţii.

La şedinţele literare, Alexandru şedea pe un tron (tronul a fost preluat ulterior de Muzeul Saint-Georges, Fundațiile Regale) şi prezida. Pe acelaşi tron se perindau cei care aveau ceva de citit.

Îi plăceau mult florile. La un festival dat la Ateneu (pe când Ateneul era la Teatrul Liric), toată scena era acoperită de trandafiri. El a citit din „Noaptea de Mai”. A fost o adevărată apoteoză. Copiii, trăiţi în această atmosferă, începuseră şi ei să scrie. Nu-i prea lua în seamă. Nichita (mort în 1933) i-a trimis o poezie semnată George Elens şi el a publicat-o în „Literatorul”, ba încă îi aducea elogii. A rămas uimit când a aflat că „poetul” e fiul său.

De altfel, toţi copiii poetului Macedonski au moştenit dragostea de frumos. Alexis, cel mare, e pictor şi a avut un băiat, Soare, pictor de geniu, care a expus la Paris copil fiind. A murit în vârstă de douăzeci de ani. Nichita, mort în 1933, scria şi el lucruri frumoase, iar Paul Macedonski are gata dosare întregi de poeme în proză, nuvele şi romane. Domnia sa colaborează la câteva gazete străine şi reviste provinciale.

Dacă Macedonski a murit abia în 1920, moartea lui civilă se produsese cu mult înainte. O inspiraţie nefericită i-a îndemnat pe Teleor să publice în „Literatorul ” o epigramă a maestrului său împotriva lui Eminescu, tocmai pe vremea când acesta era bolnav. Epigrama i-a adus lui Macedonski ura contemporanilor şi chiar a generaţiilor următoare.

Să ridici glasul pentru apărarea lui ar fi constituit un risc, pentru că poetul rondelurilor fusese categorisit om fără suflet, invidios, duşman înfocat al lui Eminescu. Ori lucrurile nu stau aşa. Macedonski nu are nici o vină în publicarea epigramei la care el n-ar fi consimţit ştiindu-l pe Eminescu bolnav. A fost o întâmplare şi atâta tot.

De pe urma ei, însă, a avut de suferit până şi memoria lui. Îndurerat şi sărac, poetul acesta subtil a îndurat în ultimii ani suferinţe crunte.

Boala a încercat odată să-l răpună, dar a fost salvat de doctorul Barbu Teodorescu, care a vegheat multe nopţi la căpătâiul lui, când ceilalţi doctori nu mai credeau că va scăpa cu viaţă. Privaţiunile şi supărările trebuiau să-l răzbească în cele din urmă.

— Era în noiembrie 1920, şopteşte doamna Macedonski. Alexandru suferea de arterio-scleroză şi uremie. Locuiam pe atunci în Dorobanţi 17, colţ cu strada care se cheamă azi Alexandru Macedonski. Se simţea rău şi-şi dădea seama că se apropie sfârşitul. Tocmai atunci s-a aprins un coş la odaia lui.

— O nenorocire nu vine niciodată singură, mi-a spus el trist. Copiii l-au purtat pe braţe în camera mea. Nichita i-a adus parfum de roze care ştia că-i place mult. A tras adânc în piept mirosul, a oftat şi a închis ochii.

Multe mi-a spus doamna Macedonski şi multe aş fi vrut să scriu aci. O voi face însă curând, pentru că publicarea operelor poetului va trebui să însemne înlăturarea definitivă a unui verdict nedrept al istoriei literare.

*** Radu A. Sterescu, Universul literar, 10 decembrie 1938

Revista România literară a publicat cu douăzeci de ani în urmă “Testamentul lui Alexandru Macedonski”, scris cu mult timp înainte de dispariția poetului:

“Simţindu-mi moartea apropiată, pun sub paza lui Dumnezeu pe copiii mei prea iubiţi cu credinţa că El le va fi mai folositor decât am putut să le fiu eu. Rog pe prea iubita mea consoartă să nu-i înveţe carte multă, ci să caute să-i îndemâneze la un meşteşug, oricare ar fi el, spre a putea să-şi câştige hrana zilnică în orice ţară. De la copiii mei prea iubiţi cer, când ei vor fi vârstnici, să părăsească ţara unde am suferit şi să caute să-şi facă o patrie nouă. Regret că versurile mele le-am scris în româneşte, dar am fost născut şi crescut aici şi mi-am iubit ţara mai presus de mine. Nu cer distrugerea lor, pentru că va veni poate o zi când modul cum am înţeles eu frumosul va fi folositor pentru înălţarea inimilor. Doresc României fericire, cu toate că m-a adăpat cu amar şi că a fost pentru mine o mamă cu adevărat vitregă.

Doresc ca corpul meu, sau dacă nu se va putea aceasta din cauze materiale, ca rămăşiţele mele, să fie ridicate mai târziu şi mormântate afară din pământul românesc. Voi să fiu mormântat cu simplitate, dar după toate poruncile bisericii. Mor crezând în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, veșnicie reînnoită prin moarte. Cer ziarelor care m-au înjurat toată viaţa să nu mă laude dupe moarte. Nu voiesc la înmormântarea mea să se primească ca Ministerul Instrucţiunei publice să se reprezinte. Nu voiesc nicio delegaţiune oficială, nici delegaţiuni de studenţi. Blestem, murind, pe regele şi pe coborâtorii lui neam de neam. Iert pe cei care mi-au făcut rău, dar plec dispreţuindu-i. Regret că n-am putut să fac mamei mele prea iubite şi alor mei o viaţă mai fericită. Nu voiesc bani ministeriali pentru mormântarea mea. Rog pe Alexandru şi pe Nikita, îngerii mei prea slăviţi, să creadă că n-am murit şi că sufletul meu veșnic va veghea asupra lor şi le va insufla binele. Mulţumesc celor care nu m-au lăsat să mor cu desăvârşire de foame, căci au fost zile când nici eu, nici consoarta mea, nici copiii mei, n-am mâncat până seara. Adio, copiii mei! Adio, iubită mamă! Adio, iubită şi virtuoasă tovarăşă a vieţii mele.

Documentul a fost publicat în decembrie 2004 în revista România literară. Autoarea articolului, Simona Cioculescu, precizează:

“Testamentul olograf al lui Macedonski a fost lăsat în păstrare prietenului său, Theodor M. Stoenescu. Documentul, cu titlul Ultime voinţe, a fost apoi achiziţionat de la soţia acestuia de către istoricul Gh. Cardaş (care l-a publicat fragmentar în “Viaţa românească”), iar de la acesta a ajuns, tot prin achiziţionare, în posesia lui Şerban Cioculescu. Deşi nedatat, el poate fi circumscris perioadei cuprinse între iunie 1888, când se naşte fiul său, Nikita, şi august 1893, când apare pe lume Pavel, care nu este pomenit în testament. Data probabilă a redactării documentului este 1888/1889, una din perioadele cele mai grele din viaţa poetului, atât din punct de vedere sufletesc, cât şi material”.

Surse:

Ilustrațiunea română, 1934

Adevărul, 1936

România literară, 1976, 1979, 2004

Ramuri, 1967

Universul literar, 1938

Puteți citi și:

Acasă la Ion Minulescu