În spațiul românesc, Crăciunul a fost dintotdeauna o sărbătoare a bucuriei, a comunității și a tradiției. Dacă la sat colindele marcau sărbătoarea Nașterii lui Hristos, la curțile domnești Crăciunul căpăta o formă solemnă, ceremonială, încărcată de fast și simboluri ale puterii.
Obiceiurile păstrate cu grijă de lumea rurală aveau însă ecou și în mediul domnesc, unde erau reinterpretate și îmbogățite. Crăciunul „voievodal” este descris amănunțit într-un document esențial al epocii: Condica lui Gheorgachi, creată din porunca domnitorului moldovean Grigore Callimachi în 1762, considerată cea mai importantă scriere românească de ceremonial din trecut.
În dimineața zilei de Crăciun, scrie cronicarul, domnitorul se pregătea cu o ținută specială, îmbrăcând peste veșmintele obișnuite haina împărătească, numită cabaniță. Apoi ieșea în spătărie – sala tronului – unde se așeza pe scaunul domnesc, înconjurat de boierii mari și de dregătorii curții, toți îmbrăcați potrivit importanței sărbătorii. Alături de Domn se aflau marii dregători: Vel Postelnicul, Vel Vistiernicul și Vel Spătarul, fiecare având un rol precis în ceremonial.
Păstrând rânduiala strictă, Domnul pornea apoi spre biserica mare, însoțit de boieri și slujitori. În timpul slujbei, la un moment bine stabilit, se împărțeau lumânări și făclii de ceară, plătite din vistieria țării. Acestea erau oferite, în ordinea rangului, Mitropolitului, Domnului, beizadelor, boierilor și norodului. Lumânările rămâneau aprinse până la sfârșitul slujbei, întărind atmosfera de solemnitate și comuniune.
După slujbă, alaiul se întorcea la spătărie, unde începea partea lumească a sărbătorii. Domnitorul se așeza din nou pe tron, iar mitropolitul, arhiereii și boierii își ocupau locurile rânduite. Se aduceau pahare cu vutcă, confeturi și cafea, iar meterhaneaua – muzica de curte – începea să cânte, sporind fastul momentului.
În vremurile mai vechi, când situația țării o permitea, avea loc și masa domnească, organizată pe cheltuiala vistieriei. Momentul festiv era un adevărat spectacol al rangurilor și al ritualului: paharnicul, medelnicerul, spătarul și ceilalți dregători își îndeplineau atribuțiile cu exactitate, fiecare gest fiind încărcat de semnificație. Se ridicau pahare pentru slava lui Dumnezeu, pentru sănătatea și pentru bunăstarea domnitorului și a familiei sale, în timp ce cântările bisericești alternau cu muzica de curte.
Spre final, confeturile erau împărțite, iar boierii obișnuiau să le adune în năfrămi, pentru a le duce copiilor de acasă, un gest care apropia fastul curții de bucuria simplă a familiei. După masă, urma cafeaua și conversația într-o atmosferă mai destinsă, dar la fel de ritualizată.
Și Doamna avea propriul ei ceremonial, organizând o masă pentru jupânese, unde se respecta aceeași rânduială a închinăciunilor și a toasturilor, păstrând aceeași idee care dăinuie și astăzi: bucuria Nașterii și dorința comunității de a împărți, fie și simbolic, belșugul și speranța.
