HomeMonarhieDestinul trist al Améliei, frumoasa împărăteasă a Braziliei

Destinul trist al Améliei, frumoasa împărăteasă a Braziliei

Amélie de Leuchtenberg s-a născut pe 31 iulie 1812 și a fost al patrulea copil al generalului Eugène de Beauharnais și al soției acestuia, Prințesa Augusta de Bavaria. Tatăl ei era fiul Joséphinei de Beauharnais și al primului ei soț, vicontele Alexandre de Beauharnais, iar când aceasta s-a recăsătorit cu Napoleon Bonaparte, Eugène a fost adoptată de cel din urmă și a devenit vicerege al Regatului Italiei. Mama Améliei era fiica regelui Maximilian I Iosif al Bavariei și a primei lui soții, Prințesa Augusta Wilhelmine de Hesse-Darmstadt.

După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte în 1814, Eugène de Beauharnais, care primise titlul de Duce de Leuchtenberg de la socrul său, s-a stabilit la München și curând a apărut posibilitatea ca micuța Amélie să se căsătorească cu Pedro, împăratul Braziliei.

 

După moartea primei lui soții, arhiducesa austriacă Maria Leopoldina, în decembrie 1826, împăratul Pedro I îl trimisese pe marchizul de Barbacena în Europa pentru a-i găsi o a doua soție. Sarcina acestuia nu a fost ușoară, pentru că Dom Pedro a pus patru condiții dificile: mireasa trebuia să provină dintr-o familie bună, să fie frumoasă, virtuoasă și cultă, dar pentru că împăratul Braziliei nu avea o imagine foarte bună în Europa, puține prințese eligibile s-au arătat a fi dornice să părăsească continentul european pentru a se căsători cu un văduv care avea deja cinci copii. În plus, fostul socru al lui Dom Pedro, Francisc I al Austriei, avea o părere proastă despre opiniile politice ale ginerelui său și se pare că a intervenit pentru a opri mai multe eventuale aranjamente, mai ales pentru că voia să se asigure că nepoții săi vor moșteni tronul Braziliei.

 

După ce opt prințese au refuzat oferta lui Barbacena, ambasadorul Braziliei, de comun acord cu împăratul, și-a redus pretențiile, căutând doar o soție “bună și virtuoasă”.

Amélie a devenit o pretendentă cu șanse, mai ales pentru că provenea dintr-o linie distinsă și veche din partea mamei, familia Wittelsbach. Prințesa era înaltă, foarte frumoasă, bine proporționată, cu o față delicată, avea ochii albaștri și părul auriu. António Teles da Silva Caminha e Meneses, marchizul de Resende, trimis să verifice frumusețea tinerei, a lăudat-o foarte mult, spunând că este cultivată și sensibilă, una dintre cele mai bine educate și mai bine pregătite prințese din lumea germană.

 

 

Contractul de căsătorie a fost semnat pe 29 mai 1829 în Anglia și ratificat pe 30 iunie la München de mama Améliei, Ducesa de Leuchtenberg și o lună mai târziu în Brazilia a fost promulgat tratatul de căsătorie între Pedro I și Amélie de Leuchtenberg.

Pe 2 august a avut loc o ceremonie de căsătorie simplă în capela Palatului Leuchtenberg din München pentru că Amélie a insistat să doneze unui orfelinat suma pe care Dom Pedro o trimisese pentru eveniment.

 

Mama Améliei a prevăzut dificultățile cu care urma să se confrunte fiica ei, care avea doar 17 ani, și a pregătit-o cu atenție. Pe lângă o zestre bună și un trusou bogat, i-a dat o mulțime de sfaturi, recomandându-i să-și depășească timiditatea pentru a nu-și descuraja soțul, să fie iubitoare față de copiii lui și, mai presus de toate, să rămână credincioasă, iar ca împărăteasă să apere interesele brazilienilor.

Amélie a navigat spre Lumea Nouă din portul Ostend din Belgia pe fregata Imperatriz, ajungând la Rio de Janeiro pe 15 octombrie 1829. Se spune că, atunci când a aflat că se apropie nava cu mireasa sa, Dom Pedro s-a îmbarcat pe un remorcher pentru a o întâlni mai repede și că s-a prăbușit de emoție când și-a văzut pentru prima dată soția pe punte. La scurt timp copiii lui Dom Pedro din prima căsătorie au fost aduși și ei pe vas pentru a o cunoaște pe mama vitregă și pentru a lua prânzul împreună.

 

A doua zi, pe o ploaie torențială, Amélie a debarcat pe pământul brazilian, fiind primită cu o procesiune solemnă, apoi a mers cu Dom Pedro la Capela Imperială pentru a primi binecuvântarea nupțială. Toată lumea a fost uimită de frumusețea ei, evidențiată de o rochie albă și o pelerină brodată cu fir de argint, după moda franceză.

În ianuarie 1830, noua împărăteasă a fost prezentată oficial la curte, la un bal la care toate doamnele au venit îmbrăcate în roz, culoarea preferată a Améliei, iar a doua zi cuplul și-a început luna de miere, petrecând șase săptămâni la ferma părintelui Correa, în Serra da Estrela, viitorul oraș Petrópolis.

La întoarcere, la curtea regală spiritele erau tulburate. Împărăteasa a refuzat să o primească la palat pe Isabel Maria de Alcântara, Ducesă de Goiás, fiica lui Dom Pedro cu fosta lui amantă, marchiza de Santos, și a cerut ca fetița să fie trimisă la o școală în Elveția.

 

După ce s-a stabilit în Paço de São Cristóvão, Amélie a decis ca limba franceză să devină limba oficială a curții imperiale și a adoptat un ceremonial modelat după cel europen, a încercat să actualizeze gastronomia și moda, a redecorat palatul, a achiziționat articole noi pentru servirea mesei, veselă și argintărie, și a încercat să rafineze manierele slujitorilor. În curând, eleganța împărătesei, întotdeauna îmbrăcată impecabil, a devenit recunoscută pe plan internațional.

 

Căsătoria lor a fost una fericită, spre deosebire de primul mariaj al lui Dom Pedro, și se pare că tânăr a avut o relație bună și cu copiii ei vitregi. Datorită frumuseții, bunului simț și bunătății, a câștigat imediat afecțiunea soțului și a copiilor acestuia, iar împărăteasa s-a asigurat că toți cei cinci moștenitori primesc o educație bună. Micul Pedro de Alcântara, care va deveni mai târziu Pedro al II-lea al Braziliei, a început să o numească “mami”, iar Amélie și-a exprimat întotdeauna afecțiunea pentru el, cei doi corespondând până la sfârșitul vieții ei.

Prezența Améliei a fost, de asemenea, importantă în restabilirea popularității împăratului, dar entuziasmul generat de căsătorie a fost de scurtă durată. José Bonifácio i-a spus ce ar trebui să facă ceva pentru ca soțul ei să redobândească susținerea poporului brazilian, dar nimic din ce a încercat nu a funcționat. Situația economică precară și turbulențele politice au precipitat inevitabila criză politică și pe 7 aprilie 1831 Dom Pedro a abdicat de la tron în favoarea fiului său.

Cei doi au plecat spre Europa, dar tânăra era însărcinată în trei luni și a suferit de grețuri în timpul călătoriei pe mare. Pe 10 iunie 1831 au ajuns la Cherbourg, în Franța, și au fost primiți cu onorurile corespunzătoare monarhilor în funcție, prefectura orașului le-a oferit un palat pentru a se caza, dar după zece zile Dom Pedro a plecat la Londra, lăsând-o singură pe Amélie.

 

După câteva săptămâni ducesa și-a stabilit reședința la Paris împreună cu Maria da Glória, fiica cea mare a soțului ei, care trebuia să devină regina Portugaliei, și cu fiica nelegitimă a lui Dom Pedro, Isabel Maria, Ducesă de Goiás, pe care o acceptase între timp și pe care a decis să o adopte. Pe 30 noiembrie 1831 împărăteasa a născut-o pe Prințesa Maria Amélia, singurul ei copil.

Între timp, Dom Pedro I, care preluase titlul de Duce de Braganza, a început o luptă dură împotriva fratelui său, Dom Miguel I al Portugaliei, pentru coroana portugheză pe care cel din urmă o uzurpase de la Maria da Glória. După ce a primit vestea victoriei ducelui, Amélie a plecat cu fiica ei nou-născută și cu fiicele vitrege în Portugalia. A ajuns în capitală pe 22 septembrie 1833, s-a stabilit mai întâi la Palatul Ramalhão și mai târziu la Palatul Național Queluz.

Viața de aventurier a lui Dom Pedro îi provocase multe probleme de sănătate bărbatului. Fostul împărat s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit pe 24 septembrie 1834, iar Amélie a respectat cu strictețe prevederile testamentului în care acesta își exprimase dorința ca Maria Isabel de Alcântara, Contesă de Iguaçu, fiica sa nelegitimă cu marchiza de Santos, să primească o educație europeană la fel de bună ca cea a surorii ei, Ducesa de Goiás. Testamentul prevedea, de asemenea, sume egale de bani și pentru ceilalți copii nelegitimi pe care îi avea, reducând practic moștenirea Améliei și a fiicei ei.

 

Amélie nu s-a recăsătorit niciodată. S-a mutat la Palácio das Janelas Verdes (“Palatul Ferestrelor Verzi”, cunoscut și sub numele de Palácio de Alvor-Pombal, care găzduiește astăzi Muzeul Național de Artă Antică din Portugalia) și s-a dedicat operelor caritabile și educației fiicei ei. În ciuda faptului că erau stabilite în Portugalia, ele nu au fost considerate niciodată parte a familiei regale portugheze, așa că văduva a cerut să fie recunoscută drept membră a familiei imperiale braziliene pentru a putea avea dreptul la o indemnizație. Cum Dom Pedro al II-lea, fiul soțului ei decedat, era încă minor, iar regența braziliană se temea de o posibilă influență nefastă a fostei împărătese în afacerile de stat, oficialii au refuzat să o recunoască pe fiica ei ca prințesă braziliană și le-au interzis celor două să pună piciorul în țară.

 

Situația s-a schimbat atunci când Dom Pedro al II-lea a ajuns major, iar pe 5 iulie 1841 Amélie și Maria Amélia au fost recunoscute ca membre ale familiei imperiale braziliene.

Prințesa Maria Amélia s-a logodit cu Arhiducele Maximilian al Austriei, viitorul împărat Maximilian al Mexicului, la începutul anului 1852, dar la scurt timp după aceea a început să prezinte simptome de tuberculoză. Din cauza bolii, a plecat cu mama ei la Funchal, pe insula Madeira, în căutarea unei clime mai prielnice, ajungând aici pe 31 august 1852, dar după câteva luni tânăra prințesă a murit de tuberculoză. Moartea copilei a afectat-o extrem de mult pe fosta împărăteasă Amélie, care a continuat să-i viziteze mormântul în fiecare an și a finanțat construirea unui spital (care încă există) în Funchal, instituție numită “Princesa Dona Maria Amélia”. Amélie i-a oferit toate proprietățile ei din Bavaria arhiducelui Maximilian, despre care a spus că “ar fi fost fericită să-l aibă ca ginere, dacă Dumnezeu ar fi salvat-o pe iubita ei fiică, Maria Amelia”.

 

Fosta împărăteasă a Braziliei s-a stabilit din nou la Lisabona, unde a murit pe 26 ianuarie 1873, la vârsta de 60 de ani. Conform testamentului, regina Josephine a Suediei a fost moștenitoarea ei principală și a primit, printre alte bunuri, celebra tiară Braganza. În 1982, după mai bine de 100 de ani de la moarte, osemintele fostei regine au fost transferate în Sao Paolo, fiind înmormântat în cripta Monumentului Independenței.

Latest comment

leave a comment