Dimitrie Brândză, creatorul Grădinii Botanice. Un omagiu

Dimitrie Brândza s-a născut pe 22 octombrie 1846 în satul Bivol de lângă Dorohoi, şi-a făcut studiile în ţară, la Academia Mihăileană din Iaşi, şi apoi la Paris, unde a fost trimis de tatăl său, paharnicul Gheorghe Brândză, care a fost nevoit să-și vândă o parte din avere pentru a-i putea susține studiile. Aici a urmat medicina şi ştiinţele naturale, iar în 1866, la vârsta de 20 de ani, a ocupat prin concurs catedra de botanică şi zoologie de la Universitatea din Iaşi, devenind profesor şi medic. Trei ani mai târziu i s-a conferit titlul de doctor în medicină, cu menţiunea de laureat al Facultăţii de medicină din Paris, lucrarea sa de doctorat fiind o monografie asupra plantelor din familia Gentianacee, cu prezentarea rolului lor terapeutic.

În anul 1874, doctorul Brândză a fost transferat la Bucureşti, ca profesor la catedra de istorie naturală şi director al Grădinii botanice, și a decis să abandoneze practica medicală și să își dedice viața studierii plantelor. Tânărul a organizat Grădina botanică din Bucureşti, a înfiinţat o secţie de botanică pe lângă Muzeul de istorie naturală de la Universitate și a construit Institutul botanic (inaugurat în 1892), dotat cu muzeu, herbar, colecţii, bibliotecă, laboratoare, multe dintre dotări fiind susținute financiar de el însuși. Doi ani mai târziu, un incendiu a distrus în câteva clipe întreaga secţie cu toate colecţiile, printre care şi ierbarul cu plante adunate de Brândză cu multă trudă şi bogata bibliotecă personală a profesorului. Savantul nu s-a lăsat însă descurajat de acest dezastru şi a început să acţioneze pentru repararea pierderilor suferite, pe listele de subscripţie publică de la acea vreme putând fi întâlnit şi numele lui Vasile Alecsandri.

Dimitrie Brândză a predat inițial la Facultatea de ştiinţe cursul comun de botanică şi zoologie, iar din anul 1882 (în urma scindării catedrei) numai pe cel de botanică, a introdus lucrările practice de microscopie şi a desăvârșit introducerea terminologiei botanice în limba română.

Pentru învăţămîntul elementar a publicat la Iaşi manuale de ştiinţe naturale, iar la Academie se păstrează în manuscris 27 de caiete ale cursului său universitar.

Prelegerile sale erau ascultate nu numai de către studenţii facultăţii de ştiinţe naturale, ci şi de către cei de la facultăţile de medicină umană, veterinară și farmacie.

Ca botanist, Dimitrie Brândză s-a ocupat de studiul plantelor superioare, al plantelor cu flori (cormofite) din diferite regiuni ale ţării, iar dintre cele mai cunoscute lucrări putem menționa «Prodromul florei române» (1879—1883), o sinteză asupra florei României ce a stat la baza cercetărilor ulterioare, «Flora Dobrogei», apărută postum (1898), prima lucrare critică a florei dintre Dunăre şi mare și «Despre vegetaţia României şi exploratorii ei» (1881). A publicat, de asemenea, o serie de lucrări bazate pe expediţiile sale științifice și a descoperit o serie de plante noi: bujorul românesc, o specie de drăgaică, de miliţea, de trifoi, susținând numeroase conferinţe de popularizare pentru a demonstra valoarea florei spontane în medicină.

Datorită meritelor sale, Dimitrie Brândză a fost ales în 1879, la vârsta de 34 de ani, membru al Academiei Române şi mai târziu vicepreşedinte (1893—1895) al instituției și membru al „Societăţii Lineene” din Paris.

Clădirea vechiului institut botanic, pentru care profesorul Brândză a depus o uriaşă muncă de organizare, a fost nimicită de flăcări a doua oară în 1944, după bombardamentul american asupra Bucureștiului. Ziarul Universul scria la acel moment:

“Războiul este orb. Loveşte fără să privească. Distruge fără să aleagă. Urmărind micşorarea puterii de luptă şi de rezistenţă a adversarului, el caută să-i slăbească atât forţa materială cât şi cea sufletească. Deci, nicio consideraţie, nicio milă, nicio şovăire în faţa cuceririlor eticei moderne asupra barbariei trecutului. Respect pentru femeie, pentru copil, pentru bătrân, bolnav, opere de cultură şi artă? Mofturi — pentru războinicul de astăzi, fie el un om de civilizaţie apuseană, fie el un credincios ce decretează între lectura psalmilor şi comentarea Evangheliei, fie un mistic al forţei şi al violenţei.

Aşa se lămureşte de ce în valul de distrugere ce s-a abătut asupra Capitalei noastre, în zilele de 4 şi 15 Aprilie, au căzut victime şi unele din marile instituţii ştiinţifice ale României: Institutul botanic, Institutul de sero-vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino” şi Universitatea. Că au fost numai două, nu e vina atacatorului, ci a norocului. Dar faptul rămâne brutal, fără scuză, fără nicio explicaţie de ordin moral, politic sau militar.

Institutul botanic de la Cotroceni… Unul din cele mai vechi altare ale ştiinţei române, creat de pasiunea unui mare savant, dr. Dimitrie Brândză. De mai mult de o jumătate de veac, cocheta clădire în stil maur încorona creasta dealului ce domină vastul parc al grădinii botanice. De ce atâta înverşunare împotriva unui parc şi a unei clădiri care era evident de la mare ca şi de la mică înălţime că n-avea nimic militar? Numeroase bombe au fost aruncate asupra grădinii institutului şi anexelor sale. Ruini înegrite, culturi răvăşite şi distruse sunt astăzi protestarea mută împotriva nebuniei ce a cuprins omenirea. S-a spulberat aci munca de decenii a atâtor îndrăgostiţi ai ştinţei. A ars marele Herbarium al Florei României. Scrum şi cenuşă, bogatele şi unicele colecţiuni, laboratoarele, muzeul, biblioteca. Ucişi, câţiva din cei mai zeloşi colaboratori. Bustul fondatorului, înălţat cu pietate în faţa institutului de Societatea Naturaliştilor, smuls, mutilat şi aruncat în vale ca o netrebnică dovadă a unor sentimente ce nu trebuie să mai aibă curs astăzi.

Pe aici a trecut civilizaţia modernă! Numeroşi savanţi englezi, americani, francezi aveau legături cu institutul, întreţineau raporturi de schimb de material de cercetări şi publicaţii, cereau informaţii şi servicii, aşa cum obişnuieşte colaborarea internaţională în domeniul ştiinţei, preocupată numai de progresele ei. Care va fi reacţiunea lor când vor auzi despre fapta conaţionalilor sau tovarăşilor lor de luptă, de absurdă nimicire — în câteva minute —, a unei comori adunate prin sârguința a peste jumătate de veac?

Dacă Institutul Botanic cultiva ştiinţa pură şi era în slujba învăţământului universitar, Institutul Cantacuzino însoţea cercetarea adevărului cu generoasa străduinţă a luptei împotriva suferinţei şi a morţii. Plecat în faţa eprubetelor, fiolelor şi autoclavelor sale, bacteriologul caută să surprindă mecanismul vieţii duşmanilor invizibili ai umanităţii. Prin muncă necruţătoare a sănătăţii şi uneori cu riscul propriei vieţi, se duce aici o activitate de cercetare şi în acelaşi timp una practică de uşurare a suferinţelor, de păstrare a sănătăţii, de biruinţa vieţii împotriva morţii.

Şi o astfel de activitate nobilă, una din cele ce onorează mai mult omenirea, se nimiceşte prin puterea distrugătoare a unei unelte mecanice, zvârlită de mâna unui executor orb al unor porunci dictate de oameni de înaltă cultură, în numele unei acţiuni de salvare a omenirii! Erostrat nu e un simplu mit al anticităţii, iar Califul Omar, cel ce a dat foc bibliotecii din Alexandria, depozitara ştiinţei celor vechi, este un precursor al acestei furii de distrugere colectivă.

Distrugerea Universităţii din Bucureşti adaugă alte nobile victime celor de mai sus. Peste 200.000 de volume şi colecţii preţioase pe care nimic nu le poate înlocui; danii de o înată valoare culturală, care au reprezentat munca şi străduinţa de o viaţă întreagă a unor cărturari iluştri, ca biblioteca lui Vasile Pârvan, au căzut pradă forţei necruţătoare de distrugere a flăcărilor şi exploziilor. Când oarba pasiune a acestui război se va fi potolit, generaţii întregi de cercetători ai trecutului, de profesori şi de studenţi vor pronunţa cu nepărtinire asupra faptelor de azi, verdictul conştiinţei lor fără patimă, dar trainic, în istoria civilizaţiei umane.

Tânăra ştiinţă română deplânge sfărâmarea atâtora dintre altarele ei, dintre focarele ce radiau departe, în străinătate, capacitatea de cercetare a fiilor ei. Să ne reculegem. La atâtea ruini materiale, la atâţia scumpi dispăruţi, la atâtea doliuri personale se adaugă încă nobile victime, pierderi ale comunităţii naţionale. Sufletul neamului, purificat prin suferinţă, dar îmbărbătat prin sentimentul datoriei, va trebui să găsească la el însuşi puterea de a reclădi viaţa de mâine. Să dovedim în viitorul apropiat că acest suflet este într-adevăr plămădit din dârzenia Dacului şi din spiritul organizator al Romanului, încercările grele ne clatină puţin. Ele nu trebue să ne încovoaie, nici să ne doboare. Încrederea şi stăruinţa sunt cel mai frumos omagiu pe care îl vom aduce morţilor noştri, virtuţile pe care trebue să le zidim la temeliile instituţiilor ce se vor înălţa mai mândre pe ruinile celor distruse”. (Constantin Kirițescu, Distrugerea instituțiilor de știință, Universul, 26 aprilie 1944)

Noua clădire a Institutului botanic a fost inaugurată cu ocazia centenarului Grădinii botanice, în 1961.

Prof. dr. D. Brândză a încetat din viață pe 3/15 august 1895, la vârsta de 49 de ani, la Slănic Moldova, lângă Bacău, staţiune a cărei floră îl preocupase în ultimii ani ai vieții.

Revista Familia a consemnat cu acea tristă ocazie:

„Academia Română

Sesiunea generală din 1896

Deschiderea sesiunii generale s-a făcut marţi la 20 februarie (3 martie) Secretarul general, dl. D. A. Sturdza a cetit raportul asupra lucrărilor făcute in 1895—96 şi mai întâiu a anunţat cu durere moartea a doi dintre membrii activi, dr. D. Brândză şi A. Odobescu, şi unul onorar, H. Baillon.

Drul Dimitrie Brândză, unul dintre cei mai tineri membri ai Academiei, a încetat din viaţă la 3 august. Delegaţiunea şi membrii Academiei aflători in capitală, dureros atinşi de acastă neaşteptată moarte, s-au strâns toţi în giurul mormântului neuitatului şi prea iubitului coleg. Drul D. Brândză a fost, precum toţi știţi, unul dintre bărbaţii învăţaţi — rari, mai ales la noi — a căror întreagă viaţă, cu toate puterile de activitate, sunt consacrate cultivării şi desvoltării unei ştiinţe care le este scumpă. Aşa a făcut drul Dimitrie Brândză pentru ştiinţa Botanicei, pe care a iubit-o mai presus de toate, al cărei adevărat întemeietor a fost în acestă ţară. Prin cercetările lui, a pus fundamente largi şi serioase pentru cunoșterea vegetaţiunii României. Numai o mică parte din resultatele acestor cercetări au fost publicate în cunoscuta lucrare „Prodromul Florei române” şi în alte câteva mai mici. Pentru a aşeza studiul Botanicei în România pe baze sigure şi durabile, drul Dimitrie Brândză, cu un zel şi o stăruinţă uimitoare, a adunat nepreţuitele colecţiuni care formează bogăţia Institutului botanic, care iarăşi este întreg opera zelului şi stăruinţelor lui. Drul D. Brândză va rămâne ca unul din părinţii ştiinţei româneşti şi numele lui va fi totdauna cu veneraţiune amintit de toţi acei cari se vor ocupă cu dezvoltarea ştiinţei între români…”

Inaugurarea Grădinii Botanice, 1935 (galerie foto)

Surse:

Revista Familia, 1896

Ziarul Universul, aprilie 1944

Dimineața, 1935