Sarah Bernhardt, în turneu la Iași și la București

“Era o fetișcană de vreo 15 ani când am cunoscut-o, a scris în jurnalul său bătrânul scriitor Georges Maillard.

Venise să-și petreacă vacanţa mare la o rudă a ei, într-un orăşel liniştit şi frumos de provincie. Deşi îşi făcuse studiile într-o mănăstire, Sarah părea o fire independentă, vioaie, plină de voinţă şi temperament. Avea o vădită predilecţie pentru cărţi şi citea cu un sentiment atât de profund mai ales versurile, încât era o plăcere s-o asculţi.

— De ce nu te hotărăşti să faci teatru? i-am spus eu într-o zi

— Știu şi eu! replică ea râzând. Te pomenești că nu mă lasă cei de acasă!

Pe urmă am plecat la Paris și nu am mai auzit nimic de ea Dar în toamnă se vede că ideea teatrului i se înrădăcinase serios în minte, căci am aflat de la câţiva prieteni că intenţiona să se înscrie în Conservator.

Parcă o văd şi acum, în ziua examenului. Subţirică, graţioasă, cu părul buclat ce îi cădea ştrengăreşte în ochi cu o privire atât de ciudată şi de strălucitoare, încât părea că-ţi vorbeşte… Cu o gingăşie naturală a apărut pe estradă şi a început să recite:

“Deux pigeons s’aimaient d’amour tendre;

Un d’eux s’ennuyant au logis

Fut asses fou pour entreprendre

Un voyage en loiniain pays…”

încât o ascultam cu toţii cuprinşi parcă de o vrajă nedeslușită. Era puțin lucru poezioara ei, dar a debitat-o cu o voce atât de muzicală, cu o expresie atât de candidă, cu un sentiment atât de just, încât juriul se credea în fața unei adevărate artiste.

Auber, entuziasmat, s-a întors atunci către colegii săi:

— Domnilor, iată o fetiță extraordinară! Trebue s-o admitem cu elogii!  Şi a fost primită. A intrat întâi în clasa lui Samson, pe urmă în a lui Provest. Doi ani după aceea părăsi Conservatorul cu premiul I şi fu angajată la Comedia Franceză.

Apoi începe existenţa capricioasă şi puţin fantastică a tinerei artiste. Debutează în “Iphigénie”, se plictiseşte şi rupe angajamentul. Solicitată la Teatrul Gymnase, joacă de asemenea câteva săptămâni şi, îndrăgostită de un tânăr parizian, dispare într-o bună zi cu el în Italia.

Când se reîntoarce, intră la „Porte-Saint-Martin” ca să joace şi aci câteva săptămâni într’o feerie. Desgustată însă de asemenea roluri nedemne de ea, se angajează de data aceasta la Odeon.

Aci, temperamentul ei capricios pare să se liniştească. Vine exact la repetiţii, joacă cu un succes neînchipuit rolurile: Joas din “Athalie”, Cordelia din „Regele Lear”, Anna din „Kean”, şi în sfârşit pe „M-lle Aissé”, în care realizează o creaţiune strălucitoare de farmec şi de blândeţe cum nu s-a mai văzut până atunci.

După un nou incident la Odeon, pleacă iar, dar se reîntoarce curând, ca să joace în “Le Passant” de F. Copée, piesă în care se pare că n-a existat un om în tot Parisul care să nu fi venit s-o admire.

Cu Dona Maria din „Ruy Blas”, reputaţia tinerei Sarah Bernhardt e făcută. Comedia Franceză o cheamă cu insistenţă înapoi, astfel că în toamnă Sarah trece victorioasă Sena, ca să reintre în templul din care dezertase cu cinci ani înainte într-un acces de spleen.

Aci, ce a jucat? Sau mai bine zis ce n-a jucat?

Britanicus, Phédre, Anaromaque, La fille de Holland, L’Etrangére, Monime, sute de roluri care o consacră nu numai drept cea mai bună artistă a Comediei Franceze, dar drept fală a scenei franceze. E în plină forţă a talentului său adorată de public, triumfătoare în toată frumuseţea şi strălucirea artei. Acestea se petreceau pe la 1863 – 1872.

Cum a ajuns însă Sarah Bernhardt sculptor, s-au întrebat desigur mulți din admiratorii ei. Povestea e destul de nostimă și merită să nu fie dată uitării. Prin 1870, în momentul când „Ruy-Blas” obţinea, graţie admirabilei artiste, un atât de mare succes, sculptorul Mathieu Meusnier ceru să-i facă bustul în Dona Maria de Neubourg. Sarah Bernhardt acceptă şi şedinţele începură.

Pe când poza în atelierul sculptorului, artista urmărea cu o pasiune crescândă modelajul, examina şi studia procedurile, cu spiritul acela fin de observaţie care au fost întotdeauna una din trăsăturile principale ale caracterului ei. Ai ochi de artist, îi zise într-o zi Mathieu Meunier, ar trebui să încerci să lucrezi.

Sarah sări de bucurie, și chiar în seara aceea se întoarse cu o provizie de gips. Era însă târziu, așa că trebui să plece la teatru și să-și amâne pentru a doua zi tentativa.

Dar ea ce făcu? Imediat după sfârșitul spectacolului, dete fuga acasă, își aranja toate uneltele și se puse pe lucru. Îi lipsea însă ceva destul de important: modelul! Se învârti de colo până colo prin casă, dar degeaba, nu găsi nimic.

Deodată, îi veni idee: să fac portretul mătușei Bruck? Cum biata femeie dormea, Sarah se duse s-o deștepte și o pofti să pozeze! Și, vrei nu vrei, mătușa Bruck trebui să facă pe modelul. Toată noaptea, artista improvizată lucră cu o înfrigurare neînchipuită.

A doua zi, pe la orele 8, medalionul era gata. Nu era o capodoperă, desigur, totuşi era o producţie surprinzătoare, în care ochiul maestrului Mathieu Meunier întrevedea un viitor talent.

Desigur, încurajată, Sarah Bernhardt şi-a continuat studiile de anatomie şi tehnologie, astfel că în 1873 a expus la Salon un bust în marmoră, bustul unei fetiţe. În 1875, a schiţat portretul sorei ei, Regina, care a murit la 18 ani. Şi, în sfârşit, binecunoscute sunt busturile d-rei Baretta, d-nei Marton, şi un grup mare intitulat “După furtună”, care a fost premiat de juriul salonului din 1876.

Şi cum se pare că această genială artistă a fost dotată pentru toate artele, a învăţat muzica, pictura, desenul şi a încercat chiar să scrie. Totuşi, volumul pe care l-a publicat, “Povestea unui scaun”, n-a avut succesul aşteptat. Era de altfel şi prea greu ca o femeie care îşi petrecea o viaţă atât de intensă în teatru să exceleze şi în literatură.

Totuşi, mai târziu, a scris o versiune admirabilă a “Adriennei Lecouvreur” în care ea însăşi a creat rolul titular, piesă care s-a jucat cu succes pe nenumărate scene, atât în Franţa, cât şi în străinătate.

Sarah Bernhardt a făcut câteva turnee în România. Primul dintre ele s-a desfășurat la Iași în 1881, ocazie cu care impresarul actriței s-a ales cu un proces din partea lui T. Balassan, proprietarul ziarului „Curierul”, deoarece comandase apariția unor anunțuri publicitare pe care a omis să le plătească. Era vorba despre suma de 230 de lei, iar instanța din Iași a condamnat-o pe actriță la plata pagubei și a sumei de 20 de lei cheltuieli de judecată. În 1888, după cum relatează presa timpului, tragediana a jucat la București în piesele “Dama cu Camelii”, „Fedora”, „Frou’-Frou”, „Tosca”, „Francillon”, Adrienne Lecouvreur” şi „Teodora”, apoi s-a îndreptat spre Brăila, unde a apărut în alte câteva spectacole, înainte de a-și continua turneul spre Constantinopole.

Sarah Bernhardt a păstrat toată viaţa o amintire din cele mai plăcute actorului Got, care a fost camaradul şi decanul ei la Comedia Franceză. Ea îl supranumise “Petit pere la franchise” şi i-a păstrat totdeauna mare respect. Atât de mult respecta Sarah pe Gott, încât, când venea la teatru în frumosul ei echipaj englezesc la care mâna caii singură, se cobora totdeauna la câteva sute de metri de teatru, lăsa trăsura acolo și făcea pe jos drumul pentru ca să nu umilească pe bătrânul Got, care venea prozaic cu omnibusul.

Ca nici o altă artistă, Sarah Bernhardt avea un dar incomparabil al lacrimilor. Nu numai că plângea după voinţă, dar făcea să plângă pe oricine cu nu ştiu ce. „Dacă se plânge pe un oarecare ton că telefonul nu funcţionează sau că soba nu arde bine, spunea una de prietenele ei, toate eram cu lacrimile în ochi. Atunci se uita la noi și pufnea în râs.

Printre cărţile Sarei care au fost vândute la licitaţie, s-au descoperit câteva împodobite cu dedicaţii fervente. Pe un exemplar original al piesei Giooonda, se putea citi: A Sarah Bernhard alia Signora, dej sogni religiosaimemite offre Gábriellé d’Annunzio.

Pe volumul Le Foret bleue era scrisă următoarea dedicaţie: A Madame Sarah Bernhardt Viviane et fee bleuatre et implorant hommage du hanté, enohanté et ensorcele. Jean Lorain

Pe o ediție englezească a poemelor Oscar Wilde se putea citi:

A Sarah Bernhardt Hommage de Oscar Wilde.

Comme la princesse Sálómé

Est belle ce soir!

Londres, 92.

Surse:

Familia, 1881, 1888

Universul, Lupta 1923