HomeVizionariiScriitoriCella Serghi: Am plecat din Constanţa cu o bocceluţă

Cella Serghi: Am plecat din Constanţa cu o bocceluţă

DS TW

„N-am mai văzut-o pe scriitoarea Cella Serghi de doi ani. Ultima oară vorbise de o donaţie pe care intenţiona să o facă Muzeului de artă din oraşul natal. 22 de tablouri de Iser, Tonitza, Magdalena Popa, Şirato, Petraşcu, înnobilează acum sălile din Constanţa. Eram curioasă dacă Cella Serghi păstrează semnele tablourilor pe pereţi ca o amintire perpetuă. Cum se transformă un om al justitiei, trăind in agitaţia tribunalelor, mistuit de interpretarea riguroasă a legilor, într-un analist al iubirii, al metamorfozelor sublime din viata omului? Cella Serghi este uimită că după atâția ani nu mai scapă de întrebarea „cum ați devenit scriitoare”, deşi a trecut peste o jumătate de secol de când semnează cărți…

— Am fost o avocată mediocră. N-am pledat deloc. Spuneam numai: „Vă rog să lăsaţi procesul mai la urmă pentru că maestrul este acum la secţia a IlI-a”. Pentru aceste stupide cuvinte, aveam emoţii îngrozitoare şi când mi-am dat seama că nu voi depăşi această stare, că nu voi putea susține dezbaterile unui proces, am început să mă gândesc la altceva.

carturesti.ro

— Erați conștientă că aveați talent, că vă puteaţi îndrepta către literatură ?

— Nu mă preocupase niciodată gândul de a ajunge scriitoare. Eram prietenă cu Camil Petrescu și cu Mihail Sebastian. Luam masa în fiecare zi împreună, după ce ieșeam de la tribunal, și le povesteam, foarte amuzant, întâmplări de acolo. De unde la procese nu deschideam gura, cu ei turuiam într-una. Camil Petrescu se înfuria. De ce pierd vremea de ce nu mă adun, de ce nu pun pe hârtie ceea ce trăiesc, ceea ce simt?!

— Şi la ce vârstă ați început să vă adunaţi?

— Pe la 23 de ani. N-a fost o primă carte, deşi am scris-o dintr-o răsuflare, se numeşte „Pe firul de păianjen al memoriei“, pe care am publicat-o mai târziu, şi în care nu fac decât să povestesc cum am început să scriu, târziu și încet. Camil Petrescu nu știa dacă e o carte bună, el voia să scriu, credea că am talent pentru cronici de teatru, pentru reportaje, credea că pot fi ziaristă. Și-a dat seama că nu-mi plăcea avocatura și n-a vrut să fiu în vânt. Pe vremea aceea era foarte la modă să fii ziarist, cu talent, fără talent, nu conta… Așa am început, ca să-i fac pe plac…

fashiondays.ro

— Cui n-ar vrea să-i facă unui om drag pe plac, dar e destul să vrei?

— I-am povestit o excursie la munte, care a ieșit un reportaj. După ce i-am scris, a spus: „Ai spontaneitate, ai dialog, ai tot ce trebuie“. M-am chinuit îngrozitor pentru această spontaneitate. Am refăcut de 30 de ori.

— N-aţi scris-o dintr-o răsuflare?

— Toţi mă întrebau la fel şi spuneau: “Te pomeneşti că ai talent“. Mergeam cu Elvira Godeanu, cu George Vraca, cu cei doi prieteni, la meciuri. Eu, pentru spectacolul uman, pentru că nu înțelegeam nimic din ce se întâmplă pe stadion, dar asta nu m-a împiedicat să scriu reportajul „Un meci de fotbal“, care s-a și publicat în ziarul condus de Ion Pas. Pentru mine era  foarte greu si am renunțat iar, până într-o zi…

— De când ați început să colecționați tablouri ?

— E o altă poveste, tot așa surprinzătoare. Am trecut din întâmplare, într-o zi, pe lângă o expoziție de pictură. Am intrat, îl cunoșteam pe pictor, am acoperit tablourile, să nu văd ce reprezintă ele si m-am uitat numai la prețuri. L-am ales pe cel mai ieftin şi am spus că-mi place, fiindcă nu voiam să se ştie că n-am mai mulţi bani.

Aşa am început să fiu colecţionară, sunt de atunci vreo 60 de ani. După ce am ieşit din expoziţie, pentru că la 16 ani fusesem îndrăgostită de pictor, fără ca el să ştie, am început să construiesc o poveste. Am presupus, pe drum, că el mă însoțește și discutăm. Am ajuns acasă și am spus: Iată subiectul romanului. Am scris toată noaptea, am lăsat să mă răcoresc câteva ore după, și când am citit mi s-a părut o catastrofă. Nu mi-am putut închipui că poţi să ai în cap un lucru foarte frumos și să iasă mizerabil. Ce-i lipsea, pentru că despre ce vă vorbesc, va fi după aceea în „Pânza de păianjen“! Lipsea Mangalia, lipsea aerul, lipsea soarele, lipsea plaja, lipsea tinereţea.

— Aveaţi deja intuiţia scriitorului, dacă v-aţi dat seama că lipseau aceste elemente, care fac farmecul romanului dumneavoastră de debut.

— M-am gîndit la anumite cărţi care par foarte simple, scrise dintr-o răsuflare şi care au înfruntat câteva generaţii. Ce are „Cuore“ că a fost citită de străbunica, de bunica nu, pentru că nu ştia carte? Ce are „Micul Lord“ că e o carte pe care o citește toată lumea? Unde este secretul? Atunci am luat-o de la început și am scria așa, și așa a rămas : „Am avut o copilărie tristă, fără jucării, nimeni n-a luat în seamă existența mea, doar rar de tot observa mama că-mi curge nasul și atunci mi-l freca distrată si mă ustura…“

Cella

— Era imaginație sau așa a fost copilăria dumneavoastră?

— Realitate sută la sută… Vreau să vă spun acum altceva, trec de la una la alta…

— Treceți, nu ne-am propus o ordine cronologică!

— Mi se pare foarte curios, toți criticii, mai de demult și cei de azi, au vorbit de influența literaturii lui Camil Petrescu asupra mea. Ori în literatura mea au o pondere excepţională copilăria, o mare influentă adolescența, iar în literatura lui Camil Petrescu nu există copilărie, nu există adolescență. Eroii lui sunt niște oameni maturi. Literatura lui este plină de metafore, a mea e lipsită de metafore, de aceea am crezut că sunt lipsită de talent, de aceea am început cu o mare timiditate. Literatura lui Panait Istrati mi-a dat curaj, el povestește ce i s-a întâmplat. M-am gîndit că și eu voi fi în stare, fără lucruri așa de extraordinare ca la el. Atunci am luat-o încet, încet. Încet și treptat…

— Cât de încet, cât timp ați lucrat la „Pânza de păianjen“?

— Între 1933 – 1937. Manuscrisul a fost citit de Mihail Sebastian, care l-a dat mai departe lui Liviu Rebreanu.

— Rolul lui în viitoarea dumneavoastră profesiune a fost covârșitor…

— Am trăit trei momente fericite, fără egal în viața mea. Acum pot fi sigură că nu mă înșel asupra lor. Primul când mi-a spus Liviu Rebreanu „ești un scriitor“; al doilea, când am auzit „Pace, pace“, era în noaptea de 23 August 1944 , a treia clipă mare am trăit-o nu de mult, la inaugurarea donaţiei Cella Serghi de la Muzeul de artă din Constanţa când am fost Înconjurată de 500 de persoane care-mi cereau autografe.

— Dumneavoastră, obişnuită cu atmosfera lansării cărţilor, de ce aţi fost atât de impresionată abia acum încât să treceţi acest moment printre cele trei cruciale ale vieţii ?

— Nu uitaţi, eu am plecat din Constanţa un biet copil amărât, cu o bocceluţă, mama cu o bocceluţă mai mare, înghesuite într-un tren de marfă. Copilul foarte sărac, peste ani, face o donaţie. 22 de tablouri de mare valoare adunate din munca lui, după ce la mine In casă, în copilărie, nimeni nu ştia carte. Eram atât de săraci încât la noi în casă nu se auzea decât despre şomaj, război, criză. Tata lucra ce găsea şi când găsea, vă daţi seama cum trăiam!

Cella

— Şi cum aţi putut învăţa?

— La 11 ani, când terminam clasele primare, tata a spus: Stop! Ştii să scrii, să citeşti, să socoteşti, ajunge! Am avut un aliat puternic, mama, care a făcut toate sacrificiile pentru ca eu să învăţ. De la 15 ani, au intervenit voinţa şi personalitatea mea, am început să muncesc, dădeam lecţii unor copii mai mici. Văd astăzi cum învaţă tinerii, în ce palate extraordinare, şi mă tot întreb, își dau seama ce minuni se fac pentru ei? N-ar trebui să le spunem mai des cum am trăit foarte mulţi dinte noi, care, cum se vede, n-am fost lipsiţi de calităţi, ci numai de bani şi de un loc privilegiat în societate? Noi împrumutam o carte să o putem citi, alergam după cele cu jumătate de preţ. Vă daţi seama ce dramă era pentru un om care-şi va face din cărţi scopul existenţei să n-aibă în casa sa o bibliotecă, o singură carte?!

— Vă zbateaţi să vă faceţi rost de cărţi și ați „devorat” biblioteci întregi…

— Stăteam într-o casă fără lumină electrică… Tata a intrat într-o noapte, a găsit lampa afumată, camera afumată, eu citeam o carte împrumutată, a luat-o și a aruncat-o pe geam. Așa-și făcea cultura un copil sărac. Şi totuşi, anii aceia mi se par neînchipuit de frumoşi…

— Vă mai bate inima ca altă dată când revedeţi marea, oraşul copilăriei dumneavoastră?

— A fost ceva fantastic când am fost invitată să iau parte la deschiderea colecţiei Cella Serghi din Constanţa. După mica şi impresionanta solemnitate, am regăsit oraşul meu. Cum? O cititoare a venit cu maşina şi m-a întrebat dacă vreau să merg prin oraş. Prin nu ştiu ce miracol, strada Mării, unde am copilărit, era neschimbată. Într-o Constanță cu blocuri grozave, cu drumuri prin care mă rătăcesc, străduţa mea e acolo, aşa cum am lăsat-o. Casa mea e neschimbată, frumos zugrăvită, verde cu albastru. Am început să le spun celor care mă însoţeau că aici stătea cutare, aici cutare, aici Cocuța. Deodată s-a deschis o poartă, a ieşit o bătrânică, cam de vârsta mea, simpatică. „Eu sunt Cocuța, tu cine ești?“. „Eu sunt Cella!“ Ne-am îmbrățișat. Tu ții minte… Tu ții minte…

— Ca-n romane!

— Nu, ca-n viată. O să scriu un „Post-scriptum“ despre această întâmplare. N-am avut îndrăzneala să sun, să-i deranjez pe locatarii de astăzi, dar poate ar fi fost prea tulburător.

— Deci „Post-scriptum“ se numește cartea pe care o scrieţi acum. Va fi o evocare a anilor din strada Mării?

— Cuvântul înainte vrea să spună ceva. Să vă citesc de acolo. „Dacă deschizi un cufăr, spune Jean Cocteau în Jurnalul său, rămâi uimit de câte se varsă pe margini. Drame uitate, fotografii din care nu mai recunoști figurile, scrisori pe care nu mai ții minte când le-ai primit, prietenii moarte. Ce-ar fi, m-am întrebat, dacă aș strânge ce a căzut pe margini și aș scrie o carte? Va fi un postscriptum la toate cele pe care le-am scris până acum, completarea unei confesiuni care a început cu 50 de ani în urmă. Fiindcă într-o scrisoare oricât de lungă scrisă de o femeie mai e ceva de adăugat și poate esenţial. Am căutat în toate cărţile mele un adevăr al meu, nu ştiu cum l-am exprimat, dar poate că în el se regăsesc cititorii. Parcă le-aş pune în faţă o oglindă. lată cum eşti: de ce nu te bucuri că exişti, că trăieşti ? Nu sunt făcută din pasta învingătorilor, dar această voinţă de a crea peste orice improvizaţie, peste orice diletantism, m-a ajutat să câștig în meciul cu viaţa“.

— Va fi o carte biografică?

— Eu n-am scris decât despre întâmplări din viața mea.

— Vom recunoaște personalităţi care au fost sau vor fi la adăpostul altor nume?

— Se va recunoaște încă o dată un lucru care mă obsedează de când am început să scriu. Va fi o carte despre greutatea de a te realiza ca artist. Chiar întâlnirea noastră așa a început. Cum am ajuns scriitoare? Nu pot să spun în două cuvinte că ceea ce pare scris într-o joacă, cu o uşurinţă extraordinară, este foarte muncit, ca orice lucru bine făcut. Vreau să vorbesc în acest eseu despre voinţă, despre renunţări.

— În ce stadiu vă aflaţi cu „Post-scriptum“?

— Am tot materialul adunat, bătut la maşină, dar sunt atâtea stadii prin care trebuie să treacă o carte încât cred că mai am nevoie de un an pentru ca să fiu mulţumită de mine. Lucrez de doi ani şi cum media mea este de patru…

Cella

— Să ne întoarcem la donaţia dumneavoastră. Ați adunat greu fiecare tablou, ați scris cărţi, ați putut să vă cumpăraţi tablouri…

— Așa a fost, le-am adunat de la pictori prieteni, emoționându-se de emoţia mea, înduioşându-se de dorinţa mea de a le avea, n-am dormit nopţi gândindu-mă la ele, adunând bani, plătindu-le în rate, numai să le pot avea.

— Cum de v-ați „rupt“ de ele?

— Am să vă dau un exemplu, mie așa-mi place. O cititoare din Focşani, care era admiratoarea portretului meu făcut de Magdalena Rădulescu, mi-a spus: „Cum vă înduraţi?“ „Crezi c-ar sta mai bine la dumneata acasă, în Focşani, decât într-o expoziţie permanentă?“. Asta e. Tablourile mele sunt laolaltă, le văd oamenii. Eu simt nevoia să supravieţuiesc. Nu vreau să mor, dar am să mor şi există o posibilitate de a fi încă… Cea mai naturală, prin copii, eu n-am avut bucuria să o am. De aceea, sunt toată în cărţile mele, prin ele sper să mai trăiesc, și prin tablourile pe care le-am adunat, cu chinul zilelor și nopţilor de scris. Le-am dat oamenilor care intră In muzeu, cu toată dragostea…

*** Flacăra, octombrie-decembrie 1986, un interviu realizat de Carmen Dumitrescu

DS TW
No comments

leave a comment